Apă bună, apă rea…
Nu este săptămână în care nevoia de a respira aer din satele întinse pe văile Buzăului să nu mă oblige să ies din vechiul nostru târg. Urmăresc involuția aproape generalizată a satului lăsat în suferință, părăsire, dezvoltat pe alocuri distrofic, îmbătrânit, cu sute sau poate mii de case ale căror pereți stau să cadă, mai sprijinind într-o balama câte o ușă ce-ți dă impresia că a fost lăsată în grabă întredeschisă, urmând ca cineva să se întoarcă.
În fiecare an, iarna mai șterge din trecut. Mai lasă fără speranță ziduri în suferință. Zăpada târzie de anul acesta și ploile din aceste zile au mai luat cu ele ceva din ce a fost, cărând bucăți de tencuială, zid, lemn sau putregai de țambre spre locurile de unde poate au fost aduse.
Așa este viața, are ciclicitatea ei. Totul se întoarce în pământul de unde a fost smuls cândva. Dacă doar casele ar fi în suferință și ar înghiții veselia de altă dată și speranța veșniciei născute la sat, ar mai fi cum ar fi. Dar, odată cu casele, sau chiar înaintea lor, se duc oamenii. Pe an ce trece mai gârboviți, ei nu au șansa clădirilor „machiate” de verdele crud al primăverii, ce le acoperă rușinea dezgolirii.
Locuitorii satelor sunt din ce în ce mai gârboviți, mai bătrâni, mai lipsiți de vlagă. Zilnic, se așează sub umbra frunzelor, peste urmași și poate, cândva, cineva, venit de undeva de departe, va da umbrarul la o parte să le lase mormântul să respire, la soare. Sau poate nu. Se mai duce o generație. Una încărcată de ani și trecută prin experimente sociale dure sau perverse – războiul și comunismul. Ce rămâne în urmă? E greu de spus. Ici acolo se mai întoarce câte cineva din depărtări. Se așează. Uneori rămâne. Viața celui întors nu este ușoară. Deși condițiile de viață sunt aproape urbane în destule sate, deficiențele sunt pe măsură. Ajutorul social a demobilizat o generație de vârstă medie, care umple crâșmele și a pus țăranul de altă dată în postura de cumpărător de produse cu calități îndoielnice, a căror materie primă provine din lumea largă pentru coșul de gunoi al noii construcții – Europa de Est. Hrana, care ar putea fi proaspătă și sănătoasă ajunge plină de conservanți și coloranți de peste mări și țări, pentru a satisface nevoia de piață extinsă a marilor companii. În acest context, muma ajutorului social este de fapt o ciumă, dar cum politicul prin aceasta mită publică împușcă doi iepuri dintr-o dată, împacă interesele marilor companii și-și asigură votul, cum ar putea să spună nu?!
Ce să mai spun de tonele de ambalaje care necesită alte costuri și implică destule riscuri? Nici cu alte resurse nu este ușor la țară. Rețelele de apă s-au extins. Nu este rău. Dar apa costă, iar ceea ce a fost gratuit, apa de fântână, a dispărut. Tuburi ciobite, cumpene descumpănite, mizerie în jurul fântânilor de altă dată și o inscripționare în culoare roșie și grafie după pricepere: „Apă rea!”
Apa bună de altă dată a devenit apă rea și, nu în puține cazuri așa este, pentru că pesticidele sau insecticidele, îngrășămintele chimice sau alte soluții de fertilizare sunt puse cu lopata, cu găleata, cu roaba sau camionul, după caz și fără noimă. Din păcate, criza forței de muncă sau pierderea abilităților gospodărești obligă la erbicidarea oricărui spațiu, uneori, chiar și al cimitirelor. Așadar, idilicul și naturalul vieții la țară este crunt afectat. Doar aerul mai rămâne neviciat de urbanizare și din ce în ce mai puțin aromat de prin gospodării.
Dacă la toate acestea mai adăugăm și mutilarea arhitectonică a satului românesc, lovit de tâmplărie pvc, culori țipătoare, construcții hilare, fără legătură cu bucuria ornamentală a caselor de altă dată, nu ai cum să fii vesel și să speri că satul de altă dată, în care oamenii, mult mai puțin eficienți economic dar cu destule bucurii, mergeau cântând la muncă, produceau cât le era necesar, iubeau pământul, îl lucrau, mergeau la horă și trăiau.
Acum, nu se mai bazează statul pe țărani, așa cum a făcut-o în cele două războaie mondiale, când au fost și împroprietăriți cu pământ, pentru a-i face să lupte și apoi au fost trași pe sfoară de comuniști care i-a băgat la grămadă, cu vite cu tot, în Gospodăria agricolă comunală. Acum, țăratnii se bazează pe statul care le aruncă o amărâtă de pensie sau un umil ajutor social, din care nici nu trăiesc, dar nici de muncă nu prea au chef să se apuce.
Acum, veselia de altă dată a devenit beția tinerilor și deziluzia bătrânilor care, cu ochii în televizorul ce scoate urâtul din tot, așteaptă de pe acolo rod, că din grădină e din ce în ce mai greu.
Acum, calmul caselor cu pridvor este acoperit de soluții tehnice care par moderne, în fapt de o dezordine arhitecturală, lăsată se crească la întâmplare. Cârpeala și lucrul făcut fără artă și din sărăcie sar peste multe garduri, iar frumoasele noastre case cu prispă se fac una cu pământul, în fiecare zi.
Dar ce ne mai miră niște biete căscioare, dacă monumentele istorice arată cum arată! Păcat! Satul monument dispare! Moare, puțin câte puțin! E cucerit de bălării, incultură, mutilat de lipsa interesului pentru conservarea unei valori irepetabile, a cărei pierdere este ireparabilă. Odată cu dorul celor care au fost se va șterge și locul unde au stat și vremea pe care au trăit-o. Trunchiul își usucă rădăcinile, satul lui Rebreanu își pierde intriga, iar farmecul vieții de altă dată moare în fiecare zi. Sigur, satele suferă peste tot în Europa, dar parcă la noi, distrugerea are alt ritm. Parcă și solitarul cuc are alt ritm, glasul lui seamănă cu o mașină de numărat bani a celor care înfundă patriarhalul vieții sub călcâiul economiei globale…
