CCR a publicat motivarea deciziei prin care Dosarul Electronic de Sănătate a fost declarat neconstituțional

Judecătorii Curții Constituționale a României au considerat că articolele din Legea Sănătății, referitoare la acest aspect nu conțineau garanții care să asigure respectarea vieții private.

 

La două săptămâni după ce  a admis excepția de neconstituționalitate înaintată de Avocatul Poporului, pentru anumite articole din Legea Sănătății, cu referire la Dosarul Electronic de Sănătate, Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat și motivația acestei decizii. Judecătorii prezintă astfel, pe larg, argumentele care i-au determinat să dea acest verdict definitiv. Decizia se referă la  art.30 alin.(2) şi (3), precum şi la sintagma „sistemul dosarului electronic de sănătate al pacientului” din cuprinsul art.280 alin.(2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Principalul motiv prezent în motivarea deciziei este acela că „cele două articole nu cuprind garanţii cu privire la asigurarea protecţiei datelor cu caracter personal, de natură medicală, cuprinse în dosarul electronic de sănătate, reglementarea acestora fiind lăsată la nivelul legislaţiei secundare, respectiv HG 34/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de utilizare şi completare a dosarului electronic de sănătate al pacientului şi ordinul ministrului Sănătăţii şi al preşedintelui CNAS pentru aprobarea datelor, informaţiilor şi procedurilor operaţionale necesare utilizării şi funcţionării dosarului electronic de sănătate al pacientului”, se arată în document, precizându-se totodată că  datele personale şi procesarea acestor informaţii ţin de viaţa privată a individului, iar orice informaţie de natură medicală intră în categoria datelor cu caracter personal (GDPR).

 

Judecătorii CCR mai spun că instituirea dosarului electronic de sănătate, deși s-a realizat prin lege, aceasta nu prevede datele pe care dosarul urmează a le cuprinde. „Desigur, din denumirea acestuia şi din referirea pe care textul art.30 alin.(2) o face la mobilitatea informaţiei medicale, poate fi dedus faptul că el cuprinde date medicale, însă abia prin art.1 din normele metodologice se stabileşte că dosarul electronic de sănătate reprezintă înregistrări electronice consolidate la nivel naţional, cuprinzând date şi informaţii medicale relevante pentru medici şi pacienţi şi conţine date şi informaţii clinice, biologice, diagnostice şi terapeutice, personalizate, acumulate pe tot parcursul vieţii pacienţilor, aceştia fiind şi proprietarii de drept ai acestor informaţii/date. În consecinţă, întrucât legea nu prevede obiectul dosarului electronic de sănătate, numai din coroborarea textului legal cu cel al normelor metodologice, în interpretarea normei, se poate ajunge la concluzia că dosarul electronic de sănătate cuprinde date personale de natură medicală”, susțin aceștia în motivarea deciziei.

Opţiunea statului, în sensul creării unui mecanism modern prin intermediul căruia unităţile medicale să consemneze istoricul medical al pacientului şi să i-l pună la dispoziţie acestuia, sub forma dosarului electronic de sănătate, nu pune în discuţie în sine o limitare a dreptului la viaţă intimă, familială sau privată, însă datele introduse în acest dosar electronic intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art.26 din Constituţie, întrucât sunt date medicale care, la rândul lor, reprezintă date cu caracter personal, definite ca „orice informaţii privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”.

 

După examinarea celor două articole luate în discuție, judecătorii de la Curtea Constituțională au mai constatat că legiuitorul a considerat a fi suficient faptul ca, prin lege, să fie reglementate instituirea dosarului electronic de sănătate, stabilirea administratorului platformei informatice din asigurările de sănătate, respectiv Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, din care face parte şi sistemul Dosarului Electronic de Sănătate al pacientului, instituirea obligaţiei asigurării condiţiilor de mobilitate a informaţiei medicale în format electronic, însă aceste prevederi „sunt departe de a constitui, prin ele însele, garanţii ale respectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată”.

„Ele, în realitate, reprezintă elementele de bază ale organizării şi asigurării funcţionării noului sistem electronic conceput de legiuitor. Or, organizarea unui astfel de sistem în considerarea obligaţiei pozitive a statului de a lua măsuri în sensul protejării dreptului la ocrotirea sănătăţii implică, în mod necesar, obligaţia pozitivă a acestuia, asociată protejării şi garantării dreptului înscris în art.26 din Constituţie. În legătură cu acest aspect se constată că legea tace, neprevăzând nicio măsură care să poată fi calificată drept garanţie a dreptului la viaţă intimă, familială sau privată. Prin urmare, prin prisma celor anterior expuse, statul nu a acordat nicio atenţie acestor garanţii, ele fiind aşadar ignorate în corpul legii. Faptul că legea indică titularii dreptului de a asigura condiţiile de mobilitate a informaţiei medicale în format electronic nu poate fi văzut decât ca o măsură strict organizatorică, textul legii neindicând cine, în ce moment şi ce date introduce în dosarul electronic de sănătate. Mai mult, nu se indică nici ce tip de acces este asociat unei astfel de operaţiuni”, se precizează în document.

 

CCR își motivează decizia și prin faptul că legea privind instituirea dosarului electronic de sănătate poate produce efecte negative de o amploare deosebită în privinţa vieţii private a persoanei, iar reglementarea dosarului electronic de sănătate apare astfel ca fiind o intruziune a statului în viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.

„Chiar dacă reprezintă un mijloc prin intermediul căruia statul îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a ocroti sănătatea individului, intervenţia etatică apare ca fiind una ordonatoare, imperativă pentru persoană, în sensul stocării datelor medicale ale persoanei pe o anumită platformă electronică, fără ca aceasta să se poată împotrivi în vreun fel. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, deşi ingerinţa legală în dreptul prevăzut la art.26 din Constituţie poate avea un scop legitim – ocrotirea sănătăţii persoanei prin ordonarea istoricului său medical şi ţinerea acestuia de către o autoritate de stat – este adecvată şi necesară scopului propus, ea nu păstrează un just echilibru între interesele concurente, anume: interesul statului în legătură cu sănătatea publică, interesul persoanei de a-i fi ocrotită sănătatea, dar şi interesul persoanei de a-i fi protejată viaţa intimă, familială şi privată” spun judecătorii.

Aceștia apreciază că nu este îndeajuns ca protejarea datelor medicale să fie realizată printr-o legislaţie infralegală, CCR avertizând în numeroase cazuri că actele de reglementare secundară, precum hotărâri ale Guvernului, sunt oricum caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate.

 

În aceste condiții legiuitorului îi revine obligaţia de a reglementa garanţiile asociate dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, iar această obligaţie trebuie să se materializeze prin lege şi în centrul acestor garanţii legale trebuie să se regăsească consimţământul pacientului.

„Legiuitorul are drept obligaţie constituţională, prin prisma art.26, să nu condiţioneze actul medical în sine de efectuarea înscrierilor în dosarul electronic de sănătate, neexistând un raport de corespondenţă directă între acestea. De asemenea, consimţământul trebuie să fie unul liber, ce nu poate fi stimulat prin oferirea unor posibile avantaje medicale sau de altă natură (economice), pentru că, în acest caz, s-ar ajunge la vicierea indirectă a acestuia. S-ar ajunge la situaţia în care omul ar fi tratat drept obiect, cu desconsiderarea principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană, ceea ce este contrar demnităţii umane  Persoana, mai ales dacă este vorba despre sănătatea sa, vădeşte o vulnerabilitate aparte şi este tentată să accepte, total şi necondiţionat, măsurile legislative promovate de stat şi care îi sunt propuse spre acceptare, fără a mai analiza justul echilibru care trebuie să existe între dreptul la ocrotirea sănătăţii şi cel la viaţă intimă, familială şi privată. Mai mult, persoana este cu atât mai vulnerabilă cu cât se află într-o stare fizică/emoţională care nu îi mai permite să aprecieze în mod obiectiv cu privire la consimţământul său. Totodată, este de datoria statului să se asigure de faptul că cei care acţionează în numele său nu îşi compromit propria demnitate umană, chiar presupunând că aceştia, la nivel personal, nu consideră că, în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, încalcă drepturile pacientului”, se mai arată în motivarea CCR.

Judecătorii afirmă, de asemenea, că prelucrarea datelor cu caracter medical trebuie astfel reglementată încât să asigure confidenţialitatea acestora. Mai mult, legea trebuie să prevadă, în mod expres, atât natura răspunderii, cât şi sancţiunile  aplicabile persoanelor implicate în gestionarea dosarului electronic de sănătate, în cazul încălcării obligaţiilor şi garanţiilor ce urmează a fi reglementate prin lege.

 


Adaugati un comentariu


 

*