Intrati si dati-va mama jos!

La opt si ceva (dimineata) era destul de multa lume care astepta la usa cabinetului de Ortopedie. Batrani si tineri care erau in curs de tratare a bratelor sau picioarelor afectate de cazaturi, entorse etc.

O batrana care avea peste opt decenii, cu bratul imobilizat de gipsul pus de ceva timp, povestea ca este singura, are copiii plecati la munca in strainatate si abia se descurca cu gatitul si toate cele. In cabinet, un tanar purtator de halat alb, stagiar sau asistent, astepta si el sa vina doctorul care, se vorbea printre pacienti, este la o operatie si vine pe la ora zece.

Se dau bilete de ordine?

Nu, imi raspunde. Se cam stia cand venise fiecare.

Pe la doisprezece si ceva apare mult-asteptatul doctor.  Peste patru ore de asteptare pentru cei bolnavi. Inghesuiala in fata usii s-a produs imediat, garnisita cu certuri.

Intra si mama si iese de la doctor cu o trimitere la Radiologie. Urcam la etaj si ajungem in sectorul cu pricina. O singura persoana astepta si a fost chemata inauntru de catre, probabil, o asistenta? Sau doctorita? Nu stiu.

In asteptare, studiez cu mai multa atentie tot ceea ce era in jur. Contrastul cu modernizarile produse in spital era uimitor. Un loc parca uitat de lume, incremenit in neschimbare. In afara de termopanele prin care te puteai uita afara, nimic nou. Caloriferele, montate la constructia spitalului, vopsite probabil cu mult timp in urma, erau atat de murdare incat te simteai in mare pericol daca puneai mana pe ele. Usile, din placaj, de aceeasi varsta cu spitalul, la fel de… vopsite ca si caloriferele. In incaperi se putea vedea ca pe acolo nu intrase de mult timp vreo suma de bani pentru inzestrare. Aparatura, din cate spunea lumea, la fel de veche. Pe hol imi atrage atentia o canapea venita parca din istorie, adusa de cineva acolo. Sigur nu facea parte din dotarile spitalului. Un unicat, bun de folosit la filmele istorice, o curiozitate care merita sa fie vazuta.

Iese persoana, mama da sa intre, dar este trimisa inapoi sa astepte, pana va fi chemata. Si asteptam. Asistenta respectiva iese, intra intr-un birou si apare fara halat, cu o geanta pe brat. Trece pe langa noi fara sa spuna vreun cuvant. S-o fi schimband tura, gandesc, uitandu-ma la ceas. Unu fara un sfert. Ceilalti angajati pleaca si ei, nu stiu unde.

Raman cu mama, singuri. Ne uitam prin usile deschise, mama, zic, hai ca-ti fac eu filmul acela (SIC!). Cam zece minute am fost uitati acolo, cu toate cele din jur. Apar altii. Si o asistenta. Si alti bolnavi. Suntem trimisi sa platim 20 de lei, apoi mama este chemata pentru filmul la coloana, de care avea nevoie. Rasuflu usurat. Se facuse aproape doua.

Cand eram cu gandurile mele si o usa era din nou trantita, apare asistenta si intreaba in vazul tuturor: Cine este baiatul doamnei? Eu. Intrati si dati-va mama jos de pe masa, ca nu poate sa coboare. M-am gandit ca i s-a facut rau. Apoi, cum sa intru?- mi-am zis. O fi dezbracata, cine stie? Intru, totusi. Mama se daduse jos singura. Ce faci, daca picai si pateai ceva, vii in regula si pleci cu oase rupte? Ei, cand am vazut ca nu am incotro, m-am sprijinit pe coate si mi-am dat drumul. Am simtit un soc in sale, dar asta este!

Totul se desfasura in viteza mare, cu nervi. Gandesc eu, inghesuiala aici nu poate fi decat atunci cand trimite doctorul pacienti. Cateva ore pe zi. O fi greu? Ce sa spun, fiecare cu meseria lui… Dar cu pacientii trebuie sa te comporti bine, nu?

Cred ca ce am vazut eu este un caz singular (?) in Spitalul Judetean Buzau. Chiar m-as bucura sa fie asa…