Papini, unchiul

Îmi era dor de unchiul Papini și i-am făcut o vizită. L-am găsit deghizat în Gog și după o aproape o sută de ani nu vrea să-și lase deloc costumul. Multe isprăvi și povești a făcut și a zis în acea calitate, mai toate cinic de reale. Văzând eticheta de pe troler, pe care era indicat Bucureștiul ca loc de îmbarcare, nu știu de ce și-a amintit una dintre escapadele lui de milionar excentric, prinsă între filele cărții Gog.

De ce oare i-am trezit așa amintiri? Ce legătură poate avea cu mine sau cu noi o ciudată poveste ca aceasta? Care este povestea? Pe scurt, pentru că în asemenea situații amănuntele nu-și mai au rostul, Gog, plictisit de cotidian a simțit nevoia să facă politică. A considerat imboldul puțin idiot. Nu e simplu să te pui mreană singur unor piranha care te vor devora rapid, dacă nu ai țeapa pregătită.

Și totuși, pofta de a duce un popor în direcția pe care Gog și-o dorea nu-i dădea somn pleoapelor. Cum omul nu este bine să stea cu dilema în sine multă vreme, personajul nostru s-a decis să facă politică și a făcut-o. A auzit cineva în istorie de președintele Gog? Nu! A văzut poze cu prim-ministrul Gog? Nu! Dar cu parlamentarul Gog? Nici vorbă! Atunci cum a făcut Gog politică!? A făcut, și cu rezultate bune, evident, pentru el. Era om cu dare de mână, dar această dare de mână tocmai de aceea era, pentru că din tot ceea ce investea avea un profit.

Drept urmare, milionarul nostru a luat o hartă și a țintit o țară. S-a uitat puțin pe cifre. Aleasa nu era din cele mari și nici din cele scumpe. Poporul cerea mereu câte ceva, nu de puține ori mai mult decât făcea. Politicienii dădeau ce mai rămânea, iar cum nu prea mai găseau prin visteria țării, împrumutau, evident, cu cifrele demografice în față, promițând tribut de sânge din generațiile ce vor veni creditorilor.

După ceva chibzuințe este clar că o negociere putea să poarte, iar costul unui astfel de stat nu putea fi prea ridicat. Până la urmă, o viață avea și Gog și anumite capricii nu ți le poți reprima cu cruzime!

Așadar, cu harta în dreapta, cu bagajul în stânga, a plecat să cumpere țara propusă. A ajuns. A propus. Oferta a fost acceptată. În fapt, deși se aștepta la o negociere mai grea, la ceva invocări morale, lucrurile au mers relativ facil. A bătut rapid palma. Treaba s-a făcut.

Termenii generali ai negocierii au fost simplii. Conducătorii fericitului popor au cerut un salariu dublu față de cât dădea deja poporul, iar Gog, om fără prea mari pretenții, având în vedere forma de agrement pentru care dorea să facă acest deal, nu a pus decât două condiții simple: 1-Să se execute tot ceea ce cere, 2 -Poporul să creadă că el conduce.

Evident, condițiile nu erau de neacceptat pentru niște lideri responsabili, care doreau binele supușilor. De aceea, nici negocierile nu au durat mult și nici nu au existat mofturi inexplicabile, așa cum se întâmplă pe la târguri. Astfel, Gog a intrat în politică și, până s-a plictisit de o așa îndeletnicire și-a exercitat-o cu satisfacție. Cum milionarul nostru era om generos, care oferea chiar și acolo unde nimeni nu dădea, a vrut să fie fair-play cu poporul cumpărat prin intermediul politicienilor. Avea Gog putere multă și putea cere destule privilegii materiale, nu doar de principiu, ca cele două clauze secrete de mai sus. Modest totuși, nu a cerut în schimbul banilor oferiți conducătorilor decât resursele naturale. Nu mare lucru, pe lângă cât putea…

Și istorisirea unchiului Papini poate că mai continua. L-am întrerupt totuși, că pierdeam timpul din despachetat. E prea frumoasă Roma de unde ne veneau strămoșii, să-mi pierd timpul ascultând poveștile prăfuite ale unui scriitor care încă se mai credea Gog. Și apoi… ce legătură avea cu mine și cu noi o istorie atât de stranie și improbabil de trăit?!