REPORTAJUL DE DUMINICA: Acordeonul, ca o carte deschisa

O prietena si colega si-a lansat de curand o carte de reportaje. Oameni, fapte si locuri. Ani de munca pe care i-a cuprins intre 200 de pagini de carte. Oamenii, in mare parte, traiesc inca. Faptele si viata lor au scris cartea insasi, iar locurile au primit o altfel de carte de vizita.

Pentru sutele de oameni care au facut parte din repotajele ei, cartea inseamna recunoasterea unei existente aparte. Multi au dorit sa ia parte la lansarea cartii. Multi au retrait anii din urma ai vietii.

Reportajul defineste insasi viata, da viata si modeleaza tumultul ei. Pe oameni ii amesteca, intre locuri si fapte, dar niciodata nu-i muta de acolo de unde se afla. Cartea este o adevarata terapie pentru minte si suflet, care te invaluie precum o muzica.

 

Despre sanatatea sufletului am sa scriu astazi. Ii dau muzica si ghes catre frumos. Nu o asez la pagina x, ci va spun ca pe copiii romi ii gasesc de fiecare data altfel. I-am cautat de data aceasta pe ulita. A lor. Cea din Candesti. Daca e soarele prea insistent, e greu sa-i gasesti. Daca e vremea asa si asa sunt, toti, la joaca sau in asteptare.

Imi fac curaj si trec de pe drumul national 10, inspre satul lor. Inspre mahala, cum imi zice ghidul meu. O ulita larga face deschiderea catre sufletul celei mai agitate parti a satului. Pe un prag de casa zidita cu pamant, un acordeon isi astepata stapanul. Tanguios, instrumentul si-a lasat burduful liber si i-a alunecat peste prag, pana pe trepte.

Salcamul din curtea casei are si el partea lui de ajutor. Ii da umbra, sa nu i se coaca burduful. Stapanul apare in prag. Un tanar de nici 15 ani.

 

Iosif. Pantalon negru, la dunga, camasa alba desfacuta la trei nasturi. Are prinsa de cureaua pantalonului o bastista rosie. E de la bunicul – imi zice. El transpira vara si o scotea tacticos, sa-si stearga naduful cand avea pauza de cantare.

Iosif a terminat cu binisor inca un an scolar. Mi-a zis mama sa merg la scoala. Tata, cica sa nu invat nici prea-prea, nici sa nu fac fata. Sa stiu cat sa trec. Apoi sa am o meserie ca e bine sa stii sa faci ceva. Eu cant de la cinci ani, dar tata a zis sa stiu sa cant, dar sa stiu si meserie. Tata si mama au gradina de zarzavaturi. Muncesc la gradina, la ceapa de apa, acum. Au mai pus niste rasad, ca sa avem ceapa in randuri noi pentru casa, dar ei de fapt cultiva sa vanda. Tata zice ca eu sa nu stau cu picioarele in apa rece de irigat, sa invat si sa cant.

 

Baiatul strange acordeonul ca pe o carte. Pe el il citesc in fiecare zi – imi zice si ramane drept, ca si cand asteapta sa fie tocmit pentru vreo nunta sau botez, vreo cantare. Ma duc si acum, dar cu astia mai mari. Eu cant si stiu ca stiu sa cant, dar imi mai trebuie varsta ca sa fiu crezut.

Cu breteaua acordeonului de umar, Iosif sta drept, pe treapta casei modeste. De aici au plecat lautari multi si multi sunt cunoscuti in lumea lor, dar si in cea a spectacolelor. Se stiu bine intre ei si se recomanda mandri,  lautari din Candesti. Satul acesta a fost alcatuit cu vreo 300 de ani in urma, din muzicanti. In anii 1980 au absorbit zeci de familii expropiate din partea de jos a barajului Siriu, cel de azi, inainte un catun. Erau oameni saraci care au pus mana imediat pe sapa si de ea se tin si astazi. Cei vechi, candestenii boierului, cantau atunci, canta si acum. Cei noi, mai amarati atunci, amarati unii si acum, dar multi extrem de „rasariti”, cultiva pamantul. Sunt legumciultori mari ai zonei.

 

Intru in miezul ulitei. Dau sa nu cobor din masina. Au inceput sa ma inspaimante multimile care stau degeaba. Tinerele isi plimba cerceii in cercuri prin ureche si trag de bluze spre umar in jos, baietii isi aseaza blugii stransi pe trup. Dau sa plece undeva. Un grup. Altii raman pe ulita, la o vorba.

Ghidul meu, profesor al zonei, se mira. Nu a mai fost aici de ani de zile. Caselele sunt mai aratoase, oamenii mai multi. Multi copii de patru-sase-sapte ani. Se joaca. Cei mai marisori sunt aratosi la haine.

Toata suflarea parca asteapta. Vor sa auda de unde esti. Sa nu fii de la apa, curent sau de la primarie. Batranii, asezati pe pietre gri precum hainele lor, cer ajutoare sociale, caci au casa plina cu copii. Parca nimic nu s-a schimbat.

 

In spatele unui gard cu tambre din lemn nou, bine prinse in holsuruburi, zace o orga. E a mea doamna! Si ce daca? Eu cant! Si cant pe note. Tigan sa cante pe note, mai rar! Tata e din neam de muzicanti, iar eu vreau sa devin muzician. Cant si cu tata la nunti, dar tot Mozart imi place. Si Chopin. Cant Anotimpurile ca un artist. Daca imi place si mie, inseamna ca stiu ca e bine! Am cantat la serbarile scolare si acum, vara, cant pe unde are tata tocmeli – imi spune un baiat frumos, ca toti baietii de varsta lui, mandru ca e tigan-lautar dar constient de importanta studiului pentru cariera pe care si-o doreste.

 O fetita de vreo noua ani, sa zic, apare din multimea agitata. Matusa mea canta la microfon, unchiul la orga, tata la acordeon, un frate la vioara si eu invat la clarinet. Asa e la noi. Eu merg la scoala, ca sa pot sa am carnet, ca mi-a luat tata masina frumoasa, maro, e lucioasa si lunga, dar nu o pot conduce daca nu stiu carte…

 

Doamne! E o poveste veche, dar totusi din 2015. Starea aceasta de continua muzica e fantastica aici, la Candesti. Sunt oameni care aparent nu spun povesti, dar pana la urma te lasa masca. Au istorisiri de viata care ii scot in fata. Pe care ii poti cuprinde intr-o carte. Dar ei nu vor carti si nici fotografii. Ascund camera in geanta si trag fermoarul.

Ma avertizeaza domnul profesor ca inca se colecteaza obiecte, caci e placut sa le ai pe ale altuia. Sunt gratis, de! Mai e putin si se vede un capat al ulitei.

Dar, pana la urma, cine sunteti?- ma intreaba. Le spun. Atunci incep sa curga povestile cu „nu am”. Si multi nu au, dar cativa au cate ceva… Tocmai ce mi-au spus, mai devreme.

Copiii sunt veseli si rumeni in obraji, dar batranii sunt parca rosi pe dinauntru, de boala. Au doctorita lor, aici, in sat. Il stie pe fiecare si stie ce-l doare pe fiecare. Ii ajuta cand au nevoie, dar ii si cearta, cand nu asculta.

 

Intre timp, pe ulita ies masini mari, lucioase mai ales negre. Sunt conduse de domni imbracati bine, cu fete elegante in dreapta. Vad doamne deosebite, in rochii scumpe. Se duc sa tocmeasca evenimente, ca trece postul si au nevoie de bani, trebuie sa-i faca! Avem fete care stiu sa cante din gura si au adunat in jurul lor unul cu orga, unul cu vioara si unul cu acordeonul si fac bani. Daca in fata casei unui tigan nu se zareste acordeonul, zic batranii, atunci acela nu e muzicant!

Un cerc viu, la capat de ulita… Bat din palme, rad si se bucura, canta cu totii. E carciumioara lui „Gica Petrescu”. Cult! O fetita cu bluza galbena si fusta rosie cu buline, tine un fus in mana si canta. Ceilalti ii tin tonul si o acompaniaza. Un acordeon o ajuta sa nu falseze. Acordeonistul e mai batran. Parul sur si pantalonii rupti la genunchi. Facem schimb, doamna. Ei ne invata sa citim si noi, sa cante! Asa e la noi. Copilul se naste cu cantec si cantand! Daca e fata, e asa si asa, dar in ziua de azi, fetele sunt curajoase si pun mana pe vioara, ba chiar si pe acordeon.

 

Plec de la Candesti, din partea de sat in care muzica tine loc si de paine si de carte. Acolo, copiii de romi au un scop in viata. Conteaza sa il identifice. Mai mult singuri, caci asa e la ei, muzica e un dar, de la Dumnezeu…