REPORTAJUL DE DUMINICA: Cand arta se imparte la doi si intareste credinta

12 ianuarie 2014 | 1 comentariu |

„Nu stiu cum sa va spun, dar cand intru in biserica din Spitalul Judetean, nu ma pot opri din plans. Are ceva acea biserica sau poate eu… e la spital… nu stiu”.

 

Mariana Popescu

Mariana Popescu

Se poate. Desigur ca este posibil ca la o distanta in timp de circa opt ani sa regasesti acelasi om, dar cu totul schimbat. Nu-l apasa sanatatea, ci sufletul a prins aripi si stie sa spuna altceva.

Uimirea reporterului insanatoseste sufletul si ii da putere de ascultare si reflexie.

In fapt si exercitiul de astazi tot un fel de terapie este, pentru ca mintea are de retinut, sufletul de incantat, iar trupul de infruntat.

Intr-una dintre primele veri secetoase, judetul Buzau tinea stirea de deschidere a oricarui jurnal cu satele ramase fara apa, cu revolta si disperarea oamenilor de frica bolii la ei, dar si la animalele lor. Si acolo unde oamenii ajung sa tipe de disperare e clar ca nu este mare interes din partea edilului local in campaniile electorale. Adica, din acele sate de unde strigau oamenii dupa ajutor, te asteptai sa nu gasesti decat cateva zeci de suflete care sa nu prezinte interes in campania electorala.

Asa a cam fost si la Golu Grabicinei, un sat care sta atarnat deasupra Vulcanilor Noroiosi ca un zid de protectie al rezervatiei. Dealurile sunt pestrite iarna si usor verzi vara. Atunci, cand oamenii nu aveau nici macar o fantana cu apa potabila, totul era pestrit. Drumul anevoios, primarul indiferent, si chiar amaratii de batrani erau pestriti de ciuda. Din randul lor, cel mai tare a strigat Mariana Popescu.

 

Catre Golu Grabicinei

Catre Golu Grabicinei

De aici a inceput totul. Recunosc si jos cu palaria in fata oamenilor care au curaj sa puna un picior in fata. Femeia aceasta a salvat un sat de vreo suta de familii. A reusit sa strige in atatea directii incat cineva a auzit-o, iar  pompierii carau, in doua saptamani de la revolta, autocisterne cu apa potabila tocmai sus… la Grabicina.

Acum, la opt ani de la povestea aceasta, satul are drum asfaltat, seceta nu mai este, insa batranetea apasa peste sat ca o vaduva rea, hamesita si bolnava.

Fiecare suta de metri parca ma indeamna sa arunc o privire in urma. Unii prospera, pentru altii viata ramane la fel, indiferent cum se numeste primarul, presedintele tarii, primul ministru ori cine stie ce sef.

Unii profita de gazele care colcaie pe sub pamant, altii aprind lemnele in soba ca tatal, bunicul… Mai urc o bucata de dum. E asflatat si inca nestricat de masini grele, serpuieste drept pe spinarea unui deal arid. Nici o casa, nici un om, doar lastaris alandala.

 

sculpturi-22Fac stanga, spre Golu Brabicinei si casele parca prind putina culoare. Verdele clasic, apare si un mov si galben, cateva pete moderne cu alb, bleu, maron si galben pai. Case noi, refacute altele si majoritatea vechi. Acolo sunt cele 60 de familii de batrani, majoritatea singuri. Restul, pana pe la 100 de familii sunt oameni trecuti de 45 de ani, dar care reusesc sa dea la scoala 16 copii intr-o clasa, a III-a. Gradinita, scoala, biserica si magazinul. Acestea sunt singurele atractii ale batranilor si tinerilor, deopotriva.

Incurc ulitele si nu reusesc sa ajung la Mariana Popescu, liderul de odinioara. Caci, aceasta este tinta intr-o zi de ianuarie cu 8 grade C si un soare care imbraca elegant coastele pestrite.

Cand am venit aici, cu 15 ani in urma, am plans multa vreme. Am lasat eu orasul si m-am lasat adusa aici unde mi se parea totul salbatic… Dar acum stiu ca e tare frumos. Aici e acasa si satul asta ne da linistea pe care nici nu stiu daca as putea sa o gasesc in alta parte – acestea sunt primele vorbe schimbate cu o doamna calma, emotionata, primitoare si extrem de vorbareata. Vorbareata o stiam eu, insa acum, locurile imprima din seninatatea lor si in sufletul oamenilor.

 

atelier-sculptura-27Mariana Popescu deschide poarta si ne invita direct in atelier. Un caine de vanatoare saluta voios si tine pasul cu strainii care i-au intrat in curte. E docil. Nu mirosim deloc a mistret, salbaticiune des intalnita in zona, asa ca e prietenul nostru.

Mariana deschide o alta poarta si apar utilajele de lucru. Ion si Mariana Popescu stapanesc lemnul intr-o forma pe care nu mi-a mai explicat-o asa, nimeni. Fiecare artist al lemnului spune ca obiectele sale aduc ineditul, descriu traditii, reiau motive sacre din vremea dacilor sau reinventeaza ceva, numai ca aici, la Golu Grabicinei, sculptura in lemn e de fapt o terapie de care are parte insusi lemnul.

Mainile artistului dau viata pana la impacarea cu sine lemnului sacrificat din padure.

Vad emotia la Mariana Popescu, insa sunt oameni care se simt bine sa fie asa. Intocmai o las. Chiar ma complac emotiei si devin ascultatoare.

 

Ion Popescu

Ion Popescu

Linistea dinspre sat parca spune o poveste despre locuri cu doi oameni care civilizeaza zona. Nimic. Nici caruta, nici caine, nici copii care sa treaca de la scoala. O femeie, si ea trecuta de 50 de ani, cu o galeta cu apa de toarta careia prinsese busuioc, mergea cu pomana la o casa din apropiere. Dar cand am intrat pe ulita… Acum, liniste maxima. Si m-am uitat bine, nu asculta nimeni discutia noastra din atelier.

Aici aducem bustenii din padure, punem lemnul la uscat, intra aici la rindeluit. Intra in mainile sotului meu. El aduce lemnul la stadiul in care pot eu sa-l desenez. Ne completam reciproc, altfel nu se poate, incepe povestirea Mariana Popescu.

Ion Popescu, mandru purtator al unei palarii de vanator sportiv, zambeste in coltul sau, cand vine vorba despre lemn. Ne-am mutat aici, la tara, de 15 ani. Lemnul e pasiunea a doua a vietii. Facem obiecte de cult, mobilier si diferite piese la cerere. Eu, partea grea, sotia e artistul,  vorbeste ca un sot cuminte, domnul Popescu.

 

mariana popescu-28Dupa ce sotul meu finiseaza lemnul, mi-l croieste si ajunge la mine. Desenez intai jumatate din tablie si apoi mut pe partea a doua. Noi lucram in lemn de stejar si de nuc. Modelele sunt traditional, adica frunza de vie, de acant, de floarea soarelui, spicul de grau, sfoara. Vita de vie e viata, sfoara e nesfarsitul. Sunt modelele de la stramosi. Sper ca ne incadram in caleasi standarde. Facem o catapeteasma in jumatate de an, dupa care o ducem la loc de cinste in biserica sau in manastiri. Unoeri mai lucram si cate o troita pentru cineva, la poarta, sau pe la vreo rascruce de drumuri, dar noi lucram aproape exclusiv obiecte de cult bisericesc. Facem scaun arhieresc, scaun de credinciosi, canapele, tetrapod, axionite, nici nu stiu daca le-am retinut eu pe toate …

La inceput nu mi-am dat seama ca nu pot trai fara sculptura, nu ma refer la partea materiala, ci la perioade cum au fost sarbatorile, care tocmai au trecut. Am simtit nevoia, dupa cateva zile de stat in casa, sa vin aici in atelier, sa fac macar un desen. Daca nu as avea comenzi pentru biserici, as lucra o icoana pentru mine, o piesa de mobilier. Eu vorbesc cu lemnul. Spre un stejar taiat din padure… il vad ca pe un barbat tanar, un flacau, care odata retezat, se supara pe cel care l-a taiat. Eu aici incerc sa-l imblanzesc si sa-i spun ca de fapt, de aici, ajunge la loc de cinste, isi tine privirea pe dalti si povesteste Mariana Popescu.

 

icoana-plange36Cand lemnul s-a supus celor doi soti Popescu, au aparut si primele satisfactii. Prima catapeteasma de biserica, apoi primul scaun de manastire, mai apoi prima poarta maramuresana, o troita si icoane.

La icoane facem pauza de povestire pentru ca ideea lemnului care se supara i-a fost reliefata cu dalta, Marianei Popescu. La o icoana cu Maica Domnului, in lemn a aparut o pata de culoare ca o lacrima. Daca ar fi continuat sa sape cu dalta, lacrima ar fi imbracat tot obrazul. E icoana ei care plange. O icoana pe care nu o va vinde niciodata. La fel cu alte cateva icoane ale Marianei, de acum 15 ani, cand dalta inca scapa de sub podul palmei. Acum e tinuta bine, ferm, miscarile sunt sigure si motivele ies asa cum numai in vis, uneori, isi doreste femeia din satul cocotat atat de sus si de departe de oras.

Ca icoana, plange si Mariana Popescu, dar numai cand intra intr-o anumita biserica, pentru care a lucrat catapeteasma impreuna cu sotul ei, Ion.

Nu stiu cum sa va spun, dar cand intru in biserica din Spitalul Judetean, nu ma pot opri din plans. Are ceva acea biserica sau poate eu… e la spital… nu stiu.

In schimb, eu stiu. Stiu ca voi reveni la Mariana si Ion Popescu. Sper, nu peste opt ani cand am sa descopar o alta Mariana Popescu.

Daca acum sculptura i-a apropiat in mod aparte de credinta pe sotii acestia, peste cativa ani, cand as putea reveni in casa lor, ce as gasi?

PUBLICITATE

Categorii: Reportaj

Comentarii (1)

  1. Selina Didan spune:

    Doamna din imagine nu este doar un simplu om ci este o persoana cu inima mare. Este Consilier local in cadrul primariei unde lucrez ca functionar public, dar este si vicepresedinta Filialei Locale de Crucea Rosie Scortoasa. Eu fiind presedintele acestei Filiale locale, ma bucur de o buna colaborare cu aceasta doamna distinsa si sufletista. Jos palaria!

Adaugati un comentariu


 

*