REPORTAJUL DE DUMINICA: Despre sanatatea istoriei, la Mos Ion Roata

Acasa la taranul unionist care a marcat istoria printr-o gandire sanatoasa, simti cum cuvinte precum „unire, patriotism, contiinta, traditie” capata o incarcatura aparte, care-ti merge drept la inima.

 

156 de ani. Atat a trecut de la Mica Unire. Despre aportul buzoienilor la Unirea care i-a chemat la sfat inclusiv pe taranii din acest judet ati aflat din Sanatatea Buzoiana, in mai multe randuri.

Astazi va poftesc in casa care sta intr-o rana, in comuna vranceana Campuri. Este casa simbolului acestui eveniment. A lui Mos Ion Roata, cel cu gadilici la limba, cum ii spune in povestiri Ion Creanga. Fac aceasta invitatie pentru ca manifestarile legate de acest eveniment seamana din ce in ce mai mult cu cele dedicate zilei de 23 august, cand muncitorii erau scosi cu ghiotura din uzine, femeile isi puneau toate aceeasi culoare de basma pe cap si acelasi fel de fusta si mergeau la defilare, copiii stiau ca au o mama unica si numai ei ii dedicau ode, mai ceva ca Fecioarei Maria. Pare ca la fel incepe sa se intample.

Nu punem la socoteala faptul ca unele administratii locale nici nu baga in seama aceasta zi de 24 ianuarie, devenita din acest an zi libera si sarbatoare nationala, si ma refer la buzoienii nostri, mai mereu indiferenti. Exista insa, la polul opus, categoria celor zelosi. In Vrancea, fiecare conducere de scoala a primit o circulara prin care li se cerea sa delege cate cinci dascali care sa mearga in Piata Unirii din Focsani, la manifestarile de ieri.

 

Sa trecem insa peste atitudinile mai mult sau mai putin festivist-grandomane ale unora! Pentru ca dincolo de orice opinie, mosul de la Campuri din judetul Vrancea, la vremea lui a reusit sa dea peste cap boierimea si sa ii convinga pe tarani ca atunci cand mai multi au aceeasi credinta, chiar li se poate modifica viata si pot prinde forta. A demonstrat cum „cei multi si obiditi” pot influenta soarta tarii, daca sunt uniti impotriva celor care stau de obicei pe divane luxoase si li se adreseaza cu zambet fals pe buze.

Drumul pana la Campuri este frumos. In fapt, tara aceasta a Vrancei este frumoasa si spectaculoasa. Are ea acel ceva pe care Buzaul nostru l-a uitat. Are forta sa se impotriveasca atunci cand propriile interese ale oamenilor sunt atacate. Oamenii din partea aceasta de munte a Vrancei nu au uitat de mosul unionist si, in fiecare an, ii aduc un omagiu modest.

Intrarea in sat nu-ti spune nicicum ca Ziua Micii Uniri s-a scris si de la ei. Oamenii isi vad de propriile treburi, acum la ceas de iarna grea. Unii aduc inca o tura de fan acasa, cu caruta cu boi, altii merg la biserica sa se roage de sanatate si sa le fie pomeniti mortii. Iar cativa pun haina de sarbatoare – ei fac parte din randul cadrelor didactice care vin anual cu o alta serie de copii acasa la Mos Ion Roata sa invete si ei sa joace Hora Unirii.

 

Zabovesc prin sat mai intai si aflu de la oameni ca Mosul a avut o casa si inspre padure. De fapt, acolo a stat mare parte din viata, mai apoi a cumparat actuala casa de la rudele Sevastitei Burnichioiu, nepoata prin alianta care si acum are grija de gospodaria mosului, pentru ca, asa cum a spus-o de multe ori,  Eu de mos Ion Roata nu ma las cate zile-oi avea! Atata dedicatie am mai vazut numai la casa poetului nostru Vasile Voiculescu – unde o alta doamna recita cu lacrimi in ochi poezii care i s-au lipit in timp de suflet pentru ca ii reflecta si propria-i viata.

Tanti Sevastita gafaie a batranete. 77 de ani de viata si inca mai spala lucrurile din casa mosului unionist, inca mai deschide usa prispei pentru a-si primi oaspetii. Patru lei este biletul de intrare pentru adulti si un leu cel pentru copii, insa pe acestia, mai ales pe cei din satul mosului, ii lasa sa intre asa, fara bani, pentru ca sunt de-ai ei! Casa mosului are peste doua sute de ani. Sotul meu a mostenit-o. Am ramas sa ingrijesc de acest muzeu. Aici e bucataria mosului, cu strachini si linguri de lemn. Aici e hornul care tragea la sindrila ca sa tina sute de ani. Cu fumul acela tare, afuma carnea. Nu se auzise pe acele vremuri despre produse din astea din strainatate, ca sa se imbolnaveasca. Manca natural. Acesta e un batator pentru facut unt. Inainte nu venea la pachet ca acum, ci il muncea mosul. Se traia greu domnule, nu ca acum, totul de-a gata la magazin. Aceasta e o scafa de pisat usturoi. Aici e un polonic facut de mos. Stiti ca se zice „Cucurigu-Gagu, punga lui mosneagu!” Asta e pungulita de bani a mosului…

 

Daca as avea timp as asculta-o pe tanti Sevastita ore intregi, povestind despre Mosul Unirii Mici. Are ea un farmec aparte de a povesti si de a-ti tine curiozitatea mereu treaza, chiar daca ai ascultat aceste povesti de zeci, de sute de ori.  Nu prea am vizitatori, dar eu stau zilnic aici, poate apare cineva. Incolo e odaia mare. Cum ar fi sufrageria acum. Are acolo soba mosul, desaga cu care s-a dus la Unire. Si ia vedeti, colo in fata e un bolovan. E bolovanul cu care l-a dat incolo pe boier! Dar am avut domnule probleme… au intrat pe geam si mi-au mai luat din lucruri, dar acum au pus, de la Focsani, sisteme din astea sa nu mai intre care cum vrea. Mi-a luat un covor din asta traditional, adica vechi tare. Eu il spalasem si il scuturasem dupa cativa vzitatori. Au venit pana la geam si l-au tras. Mi-au zis mai tarziu niste oameni ca doua femei ar fi fost. Acum nu mai am asa probleme. Copiii vin aici si eu le povestesc cum e cu mosul si cum a trait el aici pregatindu-si singur mancarea, asa cum se facea o data.

 

Casa pare ca sta rasturnata, aproape spre rapa. E imbatranita si i-ar trebui intarita rezistenta si schimbat acoperisul. Tanti Sevastita se sprijina pe unul dintre parii gardului si imi arata lung, cate ar trebui facute pentru ca nu prea mai rezista casa asta. Acuma, zapezile sunt mai grele, mai multe. E greu de rezistat pentru acoperisul acesta vechi. Are peste doua sute de ani de cand stiu eu, dar cine stie cate n-oi mai sti inca… Aceasta casa este facuta din lipeala facuta cu balega de cal si pamant, cum faceam noi in vechi. Lemnul e batut in cuie din lemn, nu ca acum, cu fier. S-a subrezit, ce-i drept, cam tot, dar cine sunt eu sa cer de la centru sa dea bani pentru ca aceasta casa sa fie intarita?

Intrebarea batranei care sta de veghe la casa lui Mos Ion Roata e ste la fel de vie ca in cazul oricarui asemenea monument istoric, situat mai ales mai departe de centrul judetului.

Din sat insa, un grup de femei coboara pe la jumatatea zilei cu cosuri cu colaci moldovenesti. Au fost la biserica si la cimitirul din Gura Vaii, unde-si doarme Mosul somnul de veci si i-au facut parastas. In fiecare an, autoritatile din comuna Campuri aloca bani pentru ca mosul sa primeasca pomana de la sateni. Sunt femei care pregatesc colaci si mancare.

 

Mai tarziu, copiii de la scoala vin in ograda mosului si intind Hora Unirii. I-am si surprins. Imbaracati in costum popular, copiii vin sa framante zapada din curte. Domnule, dar primarul care se uita la copii de pe prispa nu putea sa trimita pe cineva sa dea mai in gard zapada, ca e inca mare, aici nu prea bate soarele. Retoric sau nu, cam asa este. Ar fi putut. Copiii vin imbracati ca in cea mai aleasa zi din an. La Campuri e frig, dar copiii aleg sa-si dea jos hainele groase. Vreo 20 de micuti. Maxim clasa a V-a.

Pe prispa insa, gloata mare. Mai mult de 30 de adulti se inghesuie sa vada hora Micii Uniri din batatura lui Mos Ion Roata. Din drum, alti sateni isi opresc pasul si se bucura. Isi aduc aminte de mos cu un crez. Vremurile actuale sunt atat de grele incat spiritul mosului ar trebui sa renasca si sa ne dea curaj! Noi inca putem da dovada de unire! Putem inca sa fim unul si sa ne impotrivim. Asa a facut el, asa putem si noi sa facem cand ne ajunge cutitl la os!, spune un batran care isi sprijina caciula din blana de oaie pe un brat, in semn de respect si pentru hora aceasta batuta un pas inainte si unul inapoi, dar mai ales pentru taranul destept care s-a dus in Divaul Moldovei cu pieptul deschis si fruntea sus!