REPORTAJUL DE DUMINICA: Din satucul Bucuresti, cu drag…

Pe jos, spre Bucuresti. E aici, imediat, imi arata ghidul meu, profesorul Ion Zota, insa imediatul acela are sa vina abia peste o jumatate de ceas de trecut prin poieni minunate… Mergem la nea’ Ionica Ichim, sa aflam povestea tuicii de pruna.

 

Isi rotea mustata si ochii totodata si spunea rar: Tuica e pansament gastric, domnule si se bea molcom, se gusta… ca sa-i treaca stomacului de durere si sufletului de necaz!

Statea munte in fata ta si devenea sfatos in ceea ce priveste viata.

Pe nea Ionica Ichim l-am cunoscut cu ceva ani in urma.

De ziua sa onomastica si-a pus mana pe inima si n-a mai oftat, ci a plecat impacat cu tot ceea ce a facut aici, dar suparat ca nu mai poate gusta din viata asta frumoasa.

Drumul pana la casa interlocutorului perfect – ii spun asa pentru ca de putine ori in cariera i se intampla reporterului sa-l gaseasca pe acel om care sa se lipeasca de microfon definindu-l, efectiv -, drumul pana la nea Ionica, spuneam, a fost un real periplu istoric si cultural.

Este important sa va spun ca ghid, in cel mai frumos sat al judetului Buzau a fost domnul Ion Zota, invatatorul celebru din satul Luncile, care pana de curand si-a dedicat fiecare zi, celorlalti. Acum se gandeste daca sa o mai faca sau nu.

 

De pe coama Meledicului, drumul se smuceste de-a stanga, brusc, si te trage dupa el pana sus, acolo unde ciobanul Bucur avea casaria si unde toate dealurile si pietrele se numesc dupa Bucur. De aici, isi intinde dascalul degetul si arata, ciobanul a plecat spre Bucuresti si a intemeiat capitala noastra.

Va spun insa ca deja, in acest punct, drumul era parcurs cu masina „sindicatului”, in jargon fie spus, cu picioarele proprii, adica. Desi diferenta de varsta dintre mine si domnul Zota este de vreo 25 de ani, eram mai obosita decat cel care mergea, arata, explica, detalia si argumenta istoric si cultural. Pe culmile acestea din spatele Meledicului si-au adus ostile si turcii si tatarii, iar germanii au fost intimidati de sateni prin taierea liniilor telefonice.

Imi pare tare rau ca nu exista autoritati in judetul Buzau care sa valorifice astfel de oameni precum este domnul Zota. Stie atat de multe, incat bate orice monografie scrisa in carciumile de pe bulevardele Buzaului sau la ceas de seara, prin mall. De fapt, nu oameni de valoare va trebuie domnilor alesi, ci mediocri care sa va fie egali…

Imi las supararea deoparte, pentru ca reportajul acesta chiar are culoarea celor de acum cateva luni.

 

Deasupra Meledicului, in traducere „loc de intalnire”, spune domnul Zota, lumea poate fi cuprinsa sub un singur brat. In spate sta cerul si in fata muntii clari, batuti deja de vreo trei brume de toamna. Pe jos, spre Bucuresti. E aici, imediat, imi arata ghidul meu, insa imediatul acela are sa vina abia peste o jumatate de ceas de trecut prin poieni minunate. Cizmele de cauciuc simt noroiul. Am fost avertizata sa ma incalt in cizme de cauciuc, caci in Bucurestiul acesta asfaltul mai are pana va ajunge. Parca se aud clopote de vaci. Un baiat slabut le mana. Il intreb despre asflat si imi spune „serios” ca e proaspat, doar ce a plouat. E nepotul lui nea Ionica.

Am ajuns in Bucuresti.

Satul acesta ii poarta respectuos numele ciobanului intemeietor, iar majoritatea oamenilor, Bucur se numesc si sunt cam rude.

Apare de-a dreapta si prima casa. O femeie in varsta iese pe jumatate, pe prispa, si ne da ea binete noua. Domnul Zota cunoaste pe toata lumea. O intreaba de sanatate si ce-i mai face batranul.

In sfarsit, cineva strain in sat. Bucuria se vede din zambetul larg pe care femeia il pastreaza si dupa ce facem noi pasi buni.

 

Smiorcaie aprig noroiul, sub apasarea cizmei. Nu-mi mai pasa de durerea picioarelor si nici de alt necaz, pentru ca mai sunt cateva case si trebuie sa-i vina randul si lui nea Ionica sa apara. Strigam de la distanta, caci orice sunet mai puternic e motiv de bucurie in satul acesta, atat de linistit.

Poftiti, dar poftitit, domnilor! Bine ati venit, va invit la noi in casa! Munteanul isi dovedeste politetea inscrisa in caracter. Un batran falnic si vesel e nea Ionica Ichim.

Mai in spate, cu mainile impreunate la brau, sotia zambeste si ea, la fel de politicoasa. In curte miroase a boasca – resturile de dupa prepararea tuicii in cazan.

Inainte de casa e vremea povestii despre tuica.

E, hai, hai/ Iar foita bobului/ Canta cucu-ntru-n fagui/La varfu Breazaului,ma/Eu la radacina lui, ascult glasul cu sticla capatai…

Asa incepe prepararea tuicii la nea Ionica. Dar mai este un detaliu. Pe la 12 ani eram un copilas asa, mai slabut. Stateam cu tata pe unde aveam pamanturi. Tata imi dadea un harlet in mana si ma punea sa fac gropi. Apoi ma trimitea pe niste coaste sa scot pui de prun si sa-i pun in groapa. Din cand in cand ma trimitea sa-i sap si sa-i curat. Ei, domnita, numai asa mai avem si noi, la 80 de ani, prune ca sa mai facem cate un pansament…o tuica adevarata de-a noastra…

 

Nu am suficiente cuvinte ca exprim semetia omului acestuia. De cand l-am cunosct pe nea Ionica, nu reusesc sa-i mai aflu egal. Demnitatea acestui personaj are ceva din cartile lui Marin Preda. Cel mai frumos batran pe care-l stiu. Personajul perfect pentru un reporter.

Doamne, ajuta! Suntem de la mama…de la mama tuicii! Daca nu miroase a mama ei, inseamna ca nu am fi adevarati, dar noi suntem cei care facem cea mai buna tuica. Pai, cum sa va spun eu dumneavoastra…noi adunam cand trebuie prunele, doar cand sunt copate bine. Le punem in tocitori si stam pe langa ele. Mai facem treburi, printre timp. Cosim, strangem si pregatim cazanul. La lasarea toamnei, gata, se face licoarea cruda. Toate cate sunt pe pamant si cate ai face si s-ar intalni, toate cap in cap, ar face buf, dar le mai dam, tata, si uitarii. De ce traiesti pe lume? Sa traiesti, sa fie familia inchegata si iubirea cu treaba ei, dar nu se spune. De astea ne amintim pe langa cazan, cand facem tuica, dara daca nu ai nevasta langa tine si buzele umede ca sa canti, tot degeaba. Hai, hai, hai, hai… si cu dragoste cu tot iese tuica pasament din Bucurestiul nostru uitat de toata lumea. Doamna, dar sa stiti de la mine, ca aici, la noi, fiecare om e mandru sa faca tuica asa, munteneste, incet, bine muncita si de calitate.

 

La noi, la romani, este extrem de riscant sa vorbesti despre bauturi ca despre adevarate terapii medicale, pentru ca exista mii de cazuri de hepatite si ciroze puse pe seama acestora. Nu alcoolul ii imbolnaveste pe oameni, imi spune si mosul de langa mine, ci lacomia si neputinta de a consuma o ceasca, la masa, sau atunci cand munceste omul, exact cat sa-i dea spor la efort. Americanii si germanii s-au invatat deja la tuica de Buzau si comanda, pe filiere precise, tuica de prune pe care o consuma in cantitati de cate 30 de miligrame zilnic, pentru a le proteja inima si a le alunga bolile de stomac si de bila.

Daca e sa citam din cercetarile specialistilor, atunci spunem ca ei cred ca in tuica de prune exista o enzima care reduce depunerile de colesterol de pe artere.

Alcoolul, consumat moderat, chiar are calitati terapeutice, spun cei care analizeaza zi de zi aceste produse. Spre exemplu, tuica fluidizeaza sangele prevenind formarea cheagurilor si are efect asupra neuronilor, stimuland memoria.

La persoanele trecute de 60 de ani, consumul acesta modert reduce riscul de dementa si Alzheimer.

Chiar si fiarta, tuica de prune nu-si pierde sau degradeaza constituentii si regleaza functiile hepatice.

 

Medicii spun ca e bine sa bem tuica inainte de masa cu vreo 10-15 minute, pentru ca asa are efect maxim. Dupa tuica nu mai e nevoie de nici un alt fel de alcool.

Terapia cu tuica de prune e bine sa se tina un an intreg, pentru a vedea toate aceste beneficii. In timpul acestui tratament nu trebuie consumate bauturi dulci, din comert, si nici alte tipuri de alcool.

Stia el mosul Ionica ce stia, cand ne-a poftit direct la degustare, de cum am intrat in curtea sa, si mai apoi la vorbe si o mamaliga calda cu branza de munte.

Ochii lui nea Ionica spun povestea munteanului care nu a ezitat sa se ofere in intregime muncii. Domnita, vara e grea la noi, ca muncim de cu noapte pana noaptea tarziu, dar toamna ne ocupam si noi cu stransul recoltei. Cand vine vorba de cazan, treaba e asa: las caciula din cap si ma uit in tocitoare. Daca s-a ridicat pluta la prune, inseamna ca au fiert si e numai bine de pus foc, sub cazan. Luam terci din tocitoare si punem la fiert. Punem capacul si-i lipim cu mamaliga marginile. Dam foc… si cantam, spunem povesti si ne facem planuri, ce mai e de facut pe langa tarla. Cam in trei-patru ore iese cazanul de tuica. Acuma, noi, la munte, lasam tuica si cu mai multe grade si cu mai putine- mai moale, cum zicem noi ca sa avem de baut la munca. Tuica o punem la beci, in butoaie de lemn de dud, eu unul. Daca e sa treaca anul e si mai buna. Acuma, cruda, nu prea este. Si cu voie buna si cu nevasta si cu tuica mai treci prin viata… Mai al naibii rachias, cum il salta pe unchias…

 

Cu versurile unui cantec de referinta, nea Ionica ridica cescuta din lut si ureaza cunoscutilor si necunoscutilor sa fie oameni si sa le ofere loc langa ei si celorlalti. Om de-a dreptul!

Nea Ionica Ichim isi scoate caciula, se inclina si ne ureaza drum bun.

Plecam din Bucuresti cu o satisfactie greu de descris.

Omul acela avea ceva deosebit. Bucurestiul lui este si astazi, la fel, desi nea’ Ionica spera sa mai traiasca sa vada si drumul asfaltat. Zloata aceea tintuieste un satuc minunat, intr-un loc incarcat de istorie, dar ascuns bine intre coamele Meledicului, astfel incat cu greu sa ajunga in sat strainii, buni sa altereze parca o scena de viata care se repeta in fiecare zi cu calm, – o bucurie de viata pe care noi am pierdut-o la oras, si satisfactia ca pot munci.

Din satucul Bucuresti, cu drag de viata si oameni frumosi am ramas!

Pe nea Ionica Ichim il pomenesc din cand in cand, atunci cand presa ii incomodeaza pe cei stiutori de prea multa carte, dar detinatori de prea putina omenie.