REPORTAJUL DE DUMINICA: Ganduri… pentru un dascal de pus in rama

Timpul alearga. Zilele se scurg repede, unele dupa altele. Parca ieri, intr-o zi aurita de toamna, in curtea scolii intampinam niste copii sfiosi, stapaniti de emotii, unii chiar cu lacrimi in ochi, nerabdatori si curiosi sa devina elevi. Traiesc inca si acum emotia intrarii voastre in clasa I.

Va mai amintiti? Frunzele ruginii se pregateau sa teasa covorul toamnei. Ne-am intalnit in curtea scolii. Povestea noastra incepea cu momente de descoperire a scolii, a clasei, a bancii, a colegilor, incepea cu sfioase semne de prietenie.

 

Cate amintiri au reinviat in coltul sufletului vostru si cate serbari de sfarsit de an au ajuns in prezent ca un vechi refren de care v-ati indragostit candva si nu v-a parasit definitiv, niciodata… Si imaginea doamnei invatatoare sau a domnului, coronita considerata pana nu demult comunista, dar atat de la moda din nou, plus diploma stransa la piept, cea mai importanta veste de dat vecinilor cand ajungi pe ulita satului sau in cartier, in fata prietenilor de sotron.

Dar scena aceea mereu neimbracata in flori sau poate cateva baloane, pe care directorul scolii aseza o catedra impreuna cu elevii dintr-a VIII-a si pe care erau doua teancuri distincte – carti in dreapta si diplome in stanga.

Coronitele erau putine si atat de frumoase… Pentru mine, cea mai frumoasa a fost cea din clasa a VI-a pentru ca doamna Dima mi-a facut surpriza ca la serbare sa-mi ofere una facuta de ea, din martisoare. A fost cu adevarat cea mai frumoasa coronita de pe pamant!

 

Primele randuri ale acestui reportaj sunt dintr-o reteta a sanatatii educationale pe care un dascal dintr-un satuc de munte o prescrie antepenultimei generatii de elevi pe care a dus-o pana in clasa a IV-a. Frumoasele randuri care aprind sufletul oricaruia dintre noi, elevi de clasa a IV-a odinioara, fac parte dintr-o scrisoare pe care Ion Zota le-a inmanat-o vineri, 20 iunie, fiecaruia dintre absolventi. E constient domnul invatator ca elevii o vor trata ani de zile ca pe o hartie de la domnul Zota, insa va veni si vremea cand copiii acestia vor creste si vor intelege cu adevarat cele scrise de domnul invatator.

Povestea dascalului este si ea, la fel de frumoasa precum scrisoarea pe care le-a scris-o vineri, elevilor sai. A pus sufletul, o parte din el a trecut si de undele telefonului, atunci cand imi povestea despre generatia de noua elevi de clasa a patra. Mai are inca doua generatii si apoi se va ocupa si de el, imi spune, adica se va plimba si, spera sa ajunga la Penteleu cu grupul sau de baieti – prieteni de o  viata, obisnuiti cu descoperirea oamenilor si a zonelor minunate care stau aproape de noi.

Domnul Zota este jumatatea Sandei Zota, educatoarea despre care va scriam pe www.sanatateabuzoiana.ro pe 8 decembrie 2013, fara a sti ca in ziua respectiva era chiar ziua sa de nastere. Oamenii acestia au scris pentru mine, fara a le fi elev, povestea dascalilor ideali care traiesc pentru copiii altora la fel de mult ca pentru cei doi ai familiei lor. Povestea are inceput atractiv si un final fericit.

 

Pe invatatorul Ion Zota l-am vizitat mai demult la clasa, intr-o iarna cumplita. Un ger care scadea temperatura in satucul Luncile pana pe la minus 15 grade C, cred, asociat cu un vant care ridica usa clasei in care se inghesuiau, gros imbracati, peste 20 de copii. Acesta a fost mereu numarul de elevi pe care l-a avut. M-a impresionat sa vad cum acesti copii alergau repede-repede sa intre la clasa, pentru ca domnul ii astepta sa-i invete carte. Orele incep intotdeauna cu o frantura de melodie populara din zona, cantata de toti copiii si acompaniata de negativul care iesea perfect dintr-un radiocastefon .

Apoi, matematica, citirea si asa mai departe.

Mare parte dintre elevi provin din familii modeste. Unii, chiar isi asteapta fratii de la scoala, ca sa primeasca si ei perechea de ghete pentru o noua zi la scoala. Le este greu parintilor. Tocmai de aceea, sufletul cu care acest dascal isi trateaza profesia, i-a adus pe copii mereu in jurul cartilor si a invataturii.

A scos oameni mari, multi. Mai toti tin legatura cu familia Zota. Dupa ce au invatat sa deseneze cu doamna, la gradinita, au intrat pe mana domnului, la alfabet si la socoteli, plus cunoasterea naturii, a originilor si obiceiurilor din zona.

Domnul si doamna Zota si-au sacrificat de multe ori sarbatorile in familie, pentru a le oferi copiilor bucuria serbarii, a colindelor si a cadourilor de Craciun.

 

Sa reintram in clasa. Pana nu demult, copiii din Luncile invatau intr-o cladire din anii 1950 sau chiar mai veche, care fusese magazin alimentar in perioada comunista. Vantul, cum am mai spus, isi facea de cap pe sub usa clasei. Numai ca era atat de multa caldura sufleteasca in sala de clasa, incat nu era nevoie sa-mi arunc privirea spre usa dezolanta.

Ochii copiilor, mereu atintiti spre domnul, nu par plictisiti decat atunci cand sunt pusi sa gandeasca la scaderi. Copiii sunt insa atrasi repede, de un ton ridicat, care da rezultatul. E o tactica, domnul Zota imi spune ca foloseste nu stiu ce metoda moderna de pastrare mereu vie a atentiei elevului. Semn ca desi este dascal intr-un sat din varf de munte, domnul invatator tine pasul cu ceea ce cer acum, fie Ministerul Educatiei Nationale, fie invatamantul modern care imprumuta multe aspecte din exterior. Unele bune, altele greu de aplicat intr-o sala de clasa in care invata, simultan, trei serii de elevi. Caci asa s-a intamplat in anul scolar incheiat vineri. Ion Zota a predat clasei I, a II-a si a IV-a. In total, 26 de elevi.

 

Cati dascali ar putea sa fie atat de odihniti in fiecare zi, astfel incat sa poata preda asa cum trebuie la trei clase diferite in aceeasi ora de curs? Numai ca despre sanatatea acestor dascali, care rezista extraordinar unor cerinte exagerate ale carmuitorilor unui domeniu care formeaza o natie, nu scoate nimeni dintre cei care cer voturi, nici un cuvant. Pe ei nu-i intreaba nimeni daca nu cumva lucrul cu noua elevi de clasa a IV-a, noua de a doua si sapte de clasa I nu este cumva dificila in conditiile in care unii elevi invata litera b, altii scaderi, iar ceilalti incep sa cunoasca natura. Zi dupa zi. Tocmai de aceea astfel de dascali, mai ales ajunsi la apusul carierei, merita sa fie cunoscuti. Si daca arata si atata preocupare fata de elevi, atunci coronita este cu adevarat a lor!

Nu v-am spus cat de frumoase sunt serbarile la Luncile. Atat de colorate, vii si atractive sunt, pregatite de domnii Zota intr-o sala de clasa acum bine incalzita, intr-o cladire noua, dar inca neterminata. La fiecare serbare nu lipseste costumul national, devenit nu vedeta, ci lectie itineranta pentru copiii de la munte care se nasc langa lada de zestre a bunicii si din care sigur nu lipsesc naframa, ia, ilicul si fota. E o lectie subliminala pe care domnul Zota le-o preda din mers, elevilor.

 

Suflet cald si mereu tanar, dascal pregatit in orice clipa, dedicat meseriei si aprig critic al celor fara valoare care cauta sa se infiltreze indiferent in ce domeniu, tot timpul disponibil la actele de cultura si culturalizare, domnul Zota este un om, pur si simplu! Mare om, despre care fostii elevi isi aduc aminte si il cauta din cand, sa-i spuna la multi ani sau buna ziua, asa ca la clasa. Mare lucru…

Eu, recunosc cinstit, ca nu stiu ce mai face doamna Aprodu. Nici nu am cautat-o, desi merita un buchet de flori, cel putin o data pe an!

Pe domnul Zota e bine sa-l lasi in mediul sau, conturat in atatia ani de munca la catedra. E mediul pe care si l-a construit cu migala si cu dedicatie fata de elvii carora le-au tremurat buzele cand au citit primele silabe din viata.

Mai are inca opt ani de stat la catedra! Apoi va fi, poate, intocmai ca in ultimele randuri pe care le-a adresat absolventilor sai de a IV-a:

La toamna veti incepe clasa a V-a veti parcurge discipline noi de studiu, veti intalni profesori noi. Nimic nu trebuie sa va sperie, deoarece ceea ce ati invatat in acesti patru ani constituie o baza temeinica, pe care se va putea inalta invatatura viitoare. Pasiti increzatori in voi spre clasele mai mari, cresteti sanatosi la trup si la minte, invatati cu seriozitate – spre bucuria parintilor si a mea, invatatorul vostru.

Pretuiti efortul, grija si dragostea pe care parintii vostri le-au investit in voi! Voi pastra vie amintirea acestui moment de ramas bun, dragii mei elevi.

Mari succese si multe bucurii, va doresc din suflet!