REPORTAJUL DE DUMINICA: Munca, boala „endemica” din mediul rural

15 martie 2015 | 0 comentarii |

Stie cineva in tara asta, in anul de gratie 2015, cati copii abandoneaza scoala pentru ca sunt pusi sa munceasca si nu sunt hraniti corespunzator? Ei, as! Copiii nu voteaza! Vor conta mai tarziu.

 

Scoala din LuncileAstazi desenez cuvinte. De aproape o saptamana astept sa le transform in bici si zale de lant, impotriva celor care stiu ca e mai bine ca statul pe scaun sa fie permanent, decat sa-si faca munca pe teren, acolo unde scrie in fapt, in fisa postului, ca ar trebui sa stea.

Culoarea mea de astazi este abastru. Si nu am gresit. Asa rosteste un copil care ar trebui sa fie in clasa a patra. Este culoarea preferata a lui Cristi, personajul reportajului menit sa duca la autosesizarea unor autoritati care primesc cel mai mare buget anual, la nivel de judet Buzau. Tot cuvintele acestea as vrea sa fie ca un bumergang si sa se intoarca in satul lui Cristi, in fapte bune. Desenez cuvinte despre sanatatea de care unii parinti uita, in ceea ce ii priveste pe ei si pe copiii lor.

Nu am mers acasa la Cristi, pentru ca ar fi devenit mult prea dificil de suportat. Si, de fapt, imi spune invatatorul din satul Luncile, nici nu poti spune ca familia cu opt copii in viata si inca unul pe drum, nu are casa, mai curand o camera-coliba in care se inghesuie noapte de noapte zece suflete. Nu asa pun astazi problema, pentru ca de 26 de ani tot astfel de reportaje cititi.

 

Copii din clasa domnului ZotaIntorc subiectul si ajung la educatie si sanatate. Doua marii domenii devenite in fiecare an, minge de tenis intre ministere si institutii sau intre oamenii politici si popor. Mingea aceasta nu cade insa niciodata in tereul cuiva, ca sa poata fi validat vreun punct, pentru ca nimeni nu-si doreste ca poporul sa fie sanatos.

La nici 10 dimineata, un baiat trecut bine de un metru si 50 de centimetri sta cu spatele in usa, pe un scaunel de gradinita, in sala de clasa a prichindeilor. Are cizme rupte in picioare si sta aplecat peste o foaie cu desene. Pare sa fie pedepsit de domnul invatator si trimis pe hol, insa el a ales sa intre la cei mici si sa deseneze.

Nu stiu exact. Intreb. In fapt, Cristi se plictiseste repede de orele de clasa a III-a, desi ar fi trebuit sa fie a IV-a si face galagie in clasa. Invatatorul il pedepseste trimitandu-l cateva minute pe hol, ca sa poata preda celorlalti copii, lectia. Simultan, la clasele a II-a si a III-a.

 

cristiTreningul albastru al lui Cristi poarta urmele muncilor de acasa, iar mirosul emanat duce direct in grajd. Nu este nici pic de exagerare jurnalistica. Este doar o frantura a unei prime parti a zilei de joi, intr-o scoala din mediul rural.

Bineinteles, am intrat si la clasa. Pe sub bancute inghesuite intr-o sala provizorie, picioarele copiilor freamata des in cizme de cauciuc multi, sau in pantofi curati, mai ales fetitele. Pun accent pe cizme fara a insulta o intreaga clasa sociala, ci pentru a ajunge la o prima autoritate – primaria si „elita” ei de consilieri – care, in cazul Lopatari, la final de 2014, a dat bani inapoi la buget pentru ca nu i-a cheltuit. Banii erau destinati tocmai refacerii drumurilor comunale si satesti.

Ironic, nu-i asa? In conditiile in care primarii destepti bat enervant la toate usile pentru a primi bani pentru asa ceva, in aceasta comuna banii nu sunt cheltuiti. Iar copiii din satele zonei vin la scoala in cizme de cauciuc, pentru ca altfel nu pot iesi din noroaiele intre care locuiesc.

Urat, domnilor conducatori de comuna! Marturisesc, desigur, ca realitatea este intalnita in majoritatea satelor noastre, insa tot nu-i scuza pe cei care cersesc mandate odata la patru ani!

 

Scoala Luncile165Of! Cizmele fac parte din detalii. Elementar este ca acest copil, Cristi, pedepsit sau nu de domnul invatator, are o poveste. In cele doua clase avem doi copii, pe Alex si Cristi. Ei par deosebiti fata de ceilalti si asta pentru ca noi, oamenii, suntem deosebiti, nu semanam unii cu ceilalti. Dar suntem o clasa care stim sa ne intelegm unii pe ceilalti. Alex are prea multa energie si trebuie sa-i dam tot timpul de lucru. Si asa ca noi ne intelegem, caci si el ne intelege pe noi. Cristi, la fel. Ne chinuim cu el sa facem cifrele de la zero la noua… trebuia sa fie in clasa a IV-a si e abia a III-a, face scurt si tacticos prezentarea, invatatorul.

Incep insa sa-l intreb pe copilul in cizme ce desena la gradinita. Iepurasi. Imi place sa desenez, spune fara vreo urma de ezitare.

Problema, spune dascalul, este ca el deseneaza mereu cu aceeasi culoare. Numai in albastru, totul. E singura culoare care ii place. Stie sa deseneze si altceva, daca are daca conturul facut. Eu mai am acasa sapte frati. Si inca mai vin, ma trage Cristi de maneca.

 

Invatatorul Ion Zota

Invatatorul Ion Zota

In aceasta primavara, se uita lung la mine invatatorul si imi spune aproape dandu-i o lacrima, incercam cu Primaria din comuna si cu preotul Ion Rosioru din sat, sa le construim o casa noua. Din pacate, toti copiii si parintii stau intr-o singura incapere in catunul Runcuri. Toti sunt la scoala, in fapt fara ultimul. Majoritatea au probleme de sanatate. De ce sa ne dam dupa copac, nu sunt alimentati corespunzator. Tatal lucreaza cu ziua la un gater in sat. Mama nu vorbeste corect si nici nu scrie. Si nici copiii. Iar noi trebuie sa o facem pe logopezii, sa-i corectam.

Cristi nu are placere sa stea la scoala, insa acasa s-a saturat de treaba. Imi marturiseste sincer ca-i este greu sa munceasca. Duc apa si lemne, dau la porci si la capre. Am o capra si un ied. E treaba lui, de trei ori pe zi. Ramas in urma cu cartea, Cristi e primul la treaba acasa. Si nu e singurul in aceasta situatie, in clasa a III-a, la Luncile.

 

Elevi-LuncilePetrica mai are acasa inca opt frati. El este pe la mijloc nascut. Are mainile curate si ochii ii sunt calzi. Are o bucurie fantastica dincolo de lacrimile care stau sa se porneasca si care nu-l lasa sa exprime fericirea de copil. Il mai privesc inca o data sa nu ma insel. Asa este. E trist. O copilarie marcata de ceva. Petrica provine dintr-o familie de gospodari. II place la scoala. Eu il iubesc,  pentru ca este din fire gospodar. El imi explica mie cum el, la noua ani, merge cu boii. II conduce cu butuci dupa ei. Se duce de aici pana in punctul Maciuca, e cale de vreo 20 de km. Mers pe jos, pe langa boi, imi spune invatatorul, cu admiratie, dar ingrijorat in acelasi timp de soarta copilului.

Si Petrica, atotstiutor in ale muncii, imi spune ce va face el dupa ce ajunge acasa de la scoala: Car lemne cu bratul, dau la animale – fan la noua vaci, dau cu un frate de al meu. Seara, imi fac si temele. Da-s obosit. Ma mai ajuta mama si reusesc. Am caiete curate si temele gata. Cand o sa fiu mare, ca domnul invatator, ma fac politist. Ii spun spor la carte si nu la munca si il intreb daca e corect. Spune un DA iesit din adancul sufletului!

 

alexCopiii acestia sunt mandria invatatorului. Cu sau fara cizme, provenind din familii numeroase, ingenunchiati de munca de acasa, pasionati de desene animate in exces si de telefonia mobila, asa cum aflu ca este Alex.

Sau poate domnisoare marisoare, care au grija de fratii mai mici, cand mama nu mai face fata treburilor casei.

Copiii de la munte ajung oameni mari si afli, peste timp, despre ei, ca tin lumea intr-un cont de manager, de administrator de hotel prin tari exotice, de sondor, de marinar, de sofer sau de muncitor forestier in Austria, ori de medic sau de dascal in tari europene. Sau, poate, de politist!

Atunci, mandria dascalului Ion Zota din Luncile, care stie sa scoata in evidenta tot ce au cel mai frumos acesti copii si stie sa le predea materiile pe intelesul lor, este un act de tinut minte pe viata!

 

albastruRamane insa un nod amar. Cuvintele s-au unit, iar desenul care a rezultat seamana mai curand a buzdugan. As lovi cu el, daca nu ar exista pedeapsa.

Se poate oare ca unii sa aiba prea multa mancare si altii deloc?

Se poate ca unii sa aiba dreptul la educatie asa cum trebuie, iar altii sa mearga zilnic, kilomteri intregi, prin noroi, spre scoala?

Se poate ca unii sa aiba kilograme bune in minus fata de varsta, iar altii sa ingroase topurile obezitatii infantile? Cine trebuie sa imparta dreptatea?

Nu stiu daca tendinta de a colora totul in albastru indica vreo afectiune sau o stare de spirit, las in seama psihologilor acest aspect. Cred insa ca micul Cristi ar desena un cer albastru si, probabil, atat, pe o singura foaie de hartie, pentru a da un raspuns potrivit. Asta, daca ar fi satul curat, bine dezvoltat, iar el ar fi bine hranit, odihnit si ar avea propriul pat in multimea de frati de acasa…

 


Categorii: Reportaj

Adaugati un comentariu


 

*