REPORTAJUL DE DUMINICA: Povestea firului – de la pasiune, la sanatate

15 februarie 2015 | 1 comentariu |

femeie-barbat-echitateSa scriu despre asta, sa nu scriu?… Pana la urma, scriu.

Am stat vreme indelungata sa ma gandesc daca sa va spun sau nu povestea firului scrisa intr-ul fel aparte de o doamna pe care eu o consider absolut minunata. Poveste scrisa din pasiune si putina indrazneala, dar mai ales pentru a se simti utila in plan social si pentru a-si redobandi rolul firesc al mamei care castiga bani pentru familia sa.

Am stat pe ganduri spun, pentru ca doamna aceasta, care stie sa scrie altfel decat multi dintre noi povestea firului, nu ar vrea vreodata in viata ei sa devina subiect de reportaj. Numai ca eu am convingerea ca multi dintre cei care veti citi astazi ceea ce reusesc eu sa va spun, va veti regasi atat de bine si firesc in ea, incat poate va veti incuraja sa va regasiti locul in societate, in familie si intre femei.

 

equalityZilele trecute am primit invitatia de a participa, cu un proiect, la o bursa dedicata jurnalistelor din Romania, care sa-si motiveze proiectul pe tema cum reuseste femeia sa-i fie egala barbatului?

Eu tresar si ma intreb daca societatea noastra ii lasa pe barbati, chiar si la 26 de ani de la emanciparea inchipuita dupa caderea comunismului (?), sa-si considere femeia de langa ei, egala.

Tot respectul domnilor, nu sunt deloc frustrata, pentru ca am norocul unui alt tip de barbat, insa chiar nu aveti cum sa va desprindeti din mersul social, pentru a va elibera asa cum trebuie, femeia.

Nu v-ar tremura echilibrul barbatesc, ci nu ati gasi in sistemul propriu de idei definitia egalului de sex opus.

Ma mai pot inca inscrie la respectiva bursa, insa poate doar la nivel de tolerare a subiectului. Si am adus vorba despre bursa femeilor din presa pentru ca, poate, si subiectul de astazi se desprinde din aceasta mare tema – cat de egal considera barbatul ca ii este doamna de langa el?

 

pulover1Un semn de eliberare este si povestea firului care se aseaza cuminte in modele diverse. Cand patratic, cand ca un romb mare care stapaneste pieptul, cand dinspre umar, ca o iedera ce surprinde bratul, cand de la poale, cu mici ochiuri lipsa… zic eu lipsa, dar ele sunt cu rost scapate de femeia care isi spune zilnic o alta istorisire in obiectele handmade pe care reuseste sa le produca intr-o arta despre care spui ca numai o masina specializata ar putea sa le dea forma. Uneori isi tine spatele drept, ea stand in picioare, langa pat, iar firul ii inconjoara gatul ca intr-o urmare normala a caii de lucru. Mainile stiu singure drumul spre randul urmator, iar andrelele clasice isi schimba rolul ca intr-o piesa de teatru, cu doar doua personaje. Unul isi spune replica in mod desavarsit, celalalt, cu capul plecat, asculta pentru a prinde putere pe randul urmator. Stau si privesc jocul.

Imi aduc aminte ca in clasa a VI-a, la Scoala generala nr.6, orele de lucru manual erau fantastice. Lucram si eu un ilic. Ochiuri simple, model cursiv, firul gros, lenes, se plimba dupa andrele circulare cum dicta profesorul, fara sa aiba personalitate si sa prinda un spatiu in plus sau sa se apuce cumva de partea de sus. Fara inspiratie.

 

caciulita3Acum, cand privesc cele doua maini de aur – nu credeti cumva ca sunt aurite la propriu, dar valoarea lor exprimata in ceea ce pot lucra se cuantifica in cateva grame de aur lunar-, gandesc altfel. S-ar putea… cuantifica.

Doamna aceasta, daca vreti ii spunem cumva, Elena. Exista in apropierea noastra, insa nu ii pot eu deranja confortul, pentru o simpla poveste a firului. V-o scriu insa, pentru ca in fapt e o lectie pentru fiecare dintre noi.

Are 43 de ani, sper sa nu gresesc. A lucrat ca orice femeie de varsta ei si care locuieste in Buzaul celor 3,5 la suta someri, dupa cum viseaza cei care au pierdut recentele alegeri, a lucrat, spuneam, in domeniul confectiilor. Un banut mic, castigat chinuit, dar bun pentru casa. N-a mai fost sa fie. Si nu pentru ca somajul neprilenic a ajuns la litera ei, ci pentru ca inima a spus nu. Incet, ea, inima, a dat semnale pe care Elena la inceput nu a stiut sa le citeasca. Mai apoi s-a mirat ca ar veni spre ea. Le-a refuzat in pasul trei, pentru ca in final sa le accepte. Cu tot cu o reteta care lunar ii scoate din bugetul familiei cateva sute de lei. Dar daca nu ar fi medicamentele acestea… chiar nu pot continua, pentru ca nu sunt in masura. Insa necunoscatori fiind, de obicei stim.

 

pulover4Pentru ca starea de sanatate s-a agravat, Elena a parasit campul muncii care, din teoria psihologilor, fiecaruia dintre noi ne ofera verdictul potrivit caruia suntem utili cuiva, relationam si facem fata unor provocari profesionale. Pensionarea la varsta aceasta i-a intors viata cu susul in jos. A daramat ierarhiile care contineau o nunta pentru fata, examenul vietii si mai apoi facultatea pentru baiat. Toate riscau sa fie abandonate pana cand insasi viata nu i-a dat un vant inainte, cu refrenul – poate fi si mai rau! Dar nu a mai fost.

Uneori, plecari in statiune, cum am eu obiceiul sa-i spun spitalului, astfel incat sa nu raneasca definitiv sufletul. Si asta pentru ca starea de sanatate in cazul persoanelor cu afectiuni cardiace grave se decompenseaza usor.

Elena imi povesteste ca nu se poate bucura, dar nici nu se poate intrista. Fiecare zi trebuie sa fie o suita de evenimente care curg lin, fara nimic iesit din comun. Nu se poate bucura ca fata i-a intrat cu bine la facultate, ca a terminat cu brio si prima sesiune, dar si primul an. Nu se poate bucura sarind cat o tin puterile, ci e o forma calma de bucurie, care sa nu supere inima!

Daca ar zgudui inima cu vreuna dintre supararile vietii ar fi si mai rau. Ar costa-o cateva  zile de stat in statiune sau cine mai stie cat!

 

caciulita2Au trecut cativa ani pentru a se obisnui cu statutul de om bolnav. Dificil statut! Parca iti da impresia ca poti respria in voie, insa in acelasi timp iti spune ca trebuie sa iei aer cu masura! Si au trecut ani cat sa inteleaga ca are de ales intre un drum frumos, de care sa se bucure si biata inima, si sufletul incatusat, dar si femeia din ea care, dintr-o data, se simtise inutila societatii si familiei. Poate incurajarile familiei, poate amintirile de acasa, de la mama… dar au aparut pe marginea patului, in mod serios, andrelele de lucru.

Un colac de salvare cat o viata! Un pulover astazi pentru baiat, altul pentru frate si cumnata, un fes pentru sot, un costumas pentru un nou-nascut, botosei pentru altul… Zilele au inceput sa treaca altfel, iar firul isi scrie povestea vietii care trebuie traita! In fapt, asta cred eu ca scrie Elena in fiecare zi, pe fiecare obiect handmade pe care il lucreaza. O bordura alba a unui pulover bleumarin e semnatura ei, e pozitivul femeii care spera ca viata poate fi uneori luata de la capat si poate prinde un contur frumos.

 

pulover si caciulita5Ma mananca varful cuvintelor sa scriu detalii care sa va duca la doamna aceasta, insa stiu ca in demnitatea si sensibilitatea ei nu ar putea fi publica vreodata… Numai ca iti este greu sa intelegi simtul artistic care apare dincolo de primii 30 de ani. Dar iata ca este. Si mainile scriu povestea firului care se tot face nod si ochi…

Cum credeti ca ar trebui sa inchei? Spunand clar care este legatura cu sanatatea? Pai nu am scris. Banii pe care ii face firul care-si tot spune povestea pot cumpara, lunar, ori la trei luni, cum e pacatoasa practica acum, pot cumpara medicamente pentru a tine inima in frau. Si sa nu-mi spuneti ca nu ati face orice pentru ca viata sa va tina langa ea!

Dar oare stim ce sa alegem, ca sa ne echilibram boala cu pasiunea, cu arta? Zic eu ca aceia care au stiut sa-si recunoasca drumul, merita aprecierea noastra si chiar ajutorul. Dar stim oare sa-l oferim?

 


Categorii: Reportaj

Comentarii (1)

  1. Elena Manea spune:

    Felicitari dvs. pentru articol si multa sanatate d-nei Elena!

Adaugati un comentariu


 

*