REPORTAJUL DE DUMINICA: Terapii de viata lunga

Munca le mentine taranilor mestesugari din satele buzoiene treaza speranta si le permite sa-si vada utilitatea, pastrand totodata traditiile, pe cale de disparitie.

 

Vasile Anghel, Mierea. Constantin Belu, Grajdana.

Sunt doi dintre cei peste 400.000 de buzoieni care incearca sa-si vanda meseria la drum. I-am intalnit pe un drum turistic care le tranziteaza satele si ajunge pana la Poiana Pinului, urcand mai apoi spre Ciolanu, zone turistice de mare atractie din judetul Buzau.

Nu au ei, oamenii  acestia, legatura cu partea turistica, decat dintr-un singur punct de vedere: mestesugesc tot anul, iar in perioadele in care turistii le tranziteaza satele, isi expun „marfa” la poarta, doar-doar le-o atrage privirea, facandu-i sa cumpere cate ceva. Nu le pot oferi turistilor cazare, poate doar o masa, dar ii atrag cu ceea ce odinioara muntenii tineau la mare pret: meseria, transmisa inca din tata in fiu, este ca o poveste despre care stii ca se termina in josul paginii, insa mai ai de citit un paragraf, cel putin pe urmatoarea.

Pagina urmatoare ar trebui sa fie generatia tanara, dar tinerii din Mierea si Grajdana fug spre oras, ori in strainatate.

 

Cei doi protagonisti ai acestui  REPORTAJ DE DUMINICA fac, de fapt, o terapie de viata prin care isi conserva puterile si, din punct de vedere psihic au astfel un motiv sa mearga mai departe la peste 65 de ani de existenta in aceasta lume.

Rand pe rand, i-am intalnit pe Vasile Anghel si pe Constantin Belu. Doi pensionari plini de viata, pentru care a munci este totuna cu a vietui. Terapia prin munca le mentine treaza speranta si le permite sa-si vada utilitatea.

Pensionarii Buzaului sporesc astfel utilitatea unei zone recunoscuta doar pentru obiectivele turistice, care atrag din ce in ce mai multi vizitatori interesati de zone pitoresti, de vestigii si de aer curat.

Pensionarii acestia, mestesugari cu traditie, isi scot la poarta lucrarile, adevarate piese de mobilier pe care incearca sa le vanda pentru a obtine un ban in plus, in completarea pensiei de cateva sute de lei pe care o primesc dupa zeci de ani de munca.

 

Vasile Anghel este impletitor de cosuri din rachita – meserie rara. Eu, sincer, chiar nu am mai gasit in judet astfel de mester. Am mers in atelierul sau si am incercat sa aflu cum sta treaba cu nuielele care devin cosuri pentru cules struguri si porumb, ori pentru protejat damigenele sau, mai nou, cosulete pentru bicicleta.

„Erau cinci sau sase impletitori de cosuri la Mierea. Eu am invatat de la vecinul meu, pe la 12 ani. Faceam cosuri din rebuturile lui, din varfurile de rachita. Dupa ce am iesit la pensie, am inceput sa impletesc din nou, cosuri. Un rand pe zi. Tai rachita. Stiu cat trebuie sa tai, nu o caruta ca sa se usuce. Rachita se lucreaza verde. Unde sunt fabrici, rachita se taie si se face cruci, o baga la fiert in cazane si apoi o lucreaza moale. A mea, e plantata cu trei ani inainte de a iesi la pensie, ca sa se ingroase si sa lastareasca. Inmugureste si eu folosesc ramurile tinere. Am 70 de metri de rachita, din doi in doi metri pusa. Rachita mea are 15 ani. In fiecare an am lasat intreg un singur fir. Tulpina de rachita tine si loc de par la gard. E o pepiniera pe marginea gradinii de zarzavaturi. O curat apoi. Haideti sa vedem!”, explica mesterul mandru de ceea ce face si ma invita in atelier, unde secretele ni se dezvaluie rand, pe rand.

 

Mesterul Vasile are copii. Toti sunt in Italia. Nici unul nu sta lanaga langa el, la scaunul de impletitor. Nu vor sa se chinuie.

 „Aici lucrez. Un banc si ca o rotativa pe care infig cosul ca sa-l lucrez. Am si un scaunel. Se lucreaza numai pe scaun. Inainte, batranii lucrau fara platou sub fundul de cos si in timp cosul se roade. Mie mi se invarte platoul cu totul si asa lucrez mai bine si mai usor.Trebuie sa ai cutitul mereu in mana. Sunt necesare 22 de nuiele de rachita pentru randurile de cos. E cos pentru porumb sau pentru damigene, spre exemplu. Fundul are 30-32 de centimetri. Eu nu folosesc sarma pentru rezistenta, ci am grija ca nuielele sa fie strans impletite. Eu confectionez cam 50 de cosuri pe an. Se cumpara mai ales primavara si toamna. Nu fac afacere, ci imi completez cam 25 de lei pe zi, in mod exceptional, pensia. Dar arunc multa rachita, pe aceea groasa.

Au cumparat de la mine oameni din Resita, spre exemplu, pentru niste maici de  acolo. Nu face oricine cosuri din rachita. Sunt si frumoase, colorate natural, asa e rachita! Galben, grena si verde”, ne arata omul cum migala, rabdarea si perseverenta il ajuta sa se simta „viu”. Este trist insa, ca nu are cui lasa mostenire acest mestesug .

 

Mai sus, spre Grajdana, un alt batran, Constantin Belu. Dogar de meserie. Tine in mana o coada pentru tesla sau ciocan. Asteapta ca astazi sa-si scoata banii de mancare. I se umezesc ochii cand povesteste ca si-ar dori sa existe o piata organizata, de care sa stie si strainii care trec prin satul lui si in care el si vreo cativa asemenea sa-si poata vinde in siguranta migala.

„Eu fac butoaie. Nu ar fi rau sa mai stie lumea si de noi, ca prea muncim. Eu sunt din satul Grajdana. Ma numesc Constantin Belu. Din clasa a V-a mesteresc cozi pentru unelte si butoaie. Coada asta costa cat vrea omul sa dea, cinci-sase lei, chiar si doi lei, daca n-are mai mult! Stiu meseria de la tatal meu! Am facut anul acesta putinei – o putina in care se pune lapte, apoi se bate, se face un lapte ca o sampanie! Incerc sa vad daca isi mai aduce aminte lumea de putinei, de copilarie, cand acasa laptele acesta era bun tare cu mamaliga! Eu zic asa, ca face 100 de lei, dar il dau si la 75 de lei. Poate o veni vreun tanar sa-i arat ce e dogaria mea! Lucrez lemn de stejar sau brad, oar la butoiul de tuica, salcam. Am butoaie de 20 sau 100 de litri. Cel de 20 de litri costa cam 350 de lei. Lucrez la el sase zile!”, isi pretuieste omul munca, pe care insa nu si-o poate valorifica decat in anumite perioade ale anului, pentru ca nu vin cumparatorii in fiecare zi…

 

Si, pentru ca dogaria nu-i asigura traiul pentru tot anul, face de toate nea’Costica: cozi de unelte agricole, de unelte pentru diferite ateliere, fusuri pentru tors – gospodinele de la tara inca mai torc lana din furca si impletesc pulovere sau ciorapi pentru iarna, ori tes cuverturi.

„Mai mult toamna se cauta butoaiele! Ce sa facem, e pensia mica. 560 de lei. Iarna lucrez mai mult, pentru ca nu pot sa stau degeaba! Am facut si grebla pentru fan, poate mai trece cineva pe aici, spre Poiana Pinului. Grebla nu am dat inca, dar cat am muncit la ea, macar 25 de lei sa primesc! Incerc sa nu lucrez degeaba, incerc pe comanda! Vecinii, oamenii din sat, turistii mai cumpara. Le fac fusuri, scaune cu trei picioare, sucitoare. Tata facea numai butoaie. Erau bine platite si omul isi punea vinul, tuica, laptele in butoi. Meseriasii s-au rarit… daca nu iei nici 50 de lei pe zi!”, face omul o socoteala rapida, pentru a-mi arata cat castiga dupa atat truda.

Nu pot sa nu pledez pentru terapia de viata pe care o practica cei doi mesteri, Vasile Anghel si Constantin Belu.

Reportajul acesta le este, de fapt, dedicat tuturor celor care considera ca la o anumita varsta nu mai sunt utili, ca sanatatea nu le permite sa mai munceasca. Nu este nicidecum asa!

Vasile Anghel a trecut printr-un garv accident de masina si unul dintre picioare ii este inca afectat, dar se aseaza incet, incet pe scaun si pune stapanire pe rachita! Ca un adevarat artist!

Batranul Belu isi forteaza ochii ca sa scoata finete de tocator ori sa faca doage egale la butoaiele perfecte, pentru care isi asteapta, ca si acum, inspre Poiana Pinului, clientii!