Va fi bine, frumoaso!

Ce mai faci tu, Ţară?

O privesc, stă pe scaun în faţa mea. Nu pare prea relaxată, bate uşor cu degetele în lemnul mesei. Priveşte în jos, deşi nu pare a căuta ceva.

Se apropie ziua ta, nu te bucuri?

Nu spune nimic dar mă fixează, schiţând un zâmbet.

Doamne, cât eşti de frumoasă!, murmur, ca pentru mine. Ce îţi doreşti de ziua ta?

Oftează. Faţa-i capătă brusc riduri, umerii parcă îi cad. Nu răspunde. Dă să se ridice. Nu o face însă.

Să plec eu? Nu, Ţară! Nu plec. Stăm aici, vedem noi ce facem… Îi zâmbesc, o văd cum se relaxează. Îi ating degetele, simt în ele freamătul codrilor…

Dar ce culoare au ochii tăi? Verdele păşunilor sau albastrul cerului? Acum de ce sunt căprui?

Zâmbeşte, în sfârşit…

Bucură-te de ziua ta! Ne descurcăm noi cumva, va fi bine, Frumoaso!