Buzăul, la pas (VII) – Biserica și Spitalul Gârlași

29 august 2018 | 0 comentarii |

Continuăm mica noastră incursiune, pe orizontala geografică și verticala istorică, prin Buzău. După ce ne-am plimbat agale prin centrul târgului de altă dată, am plecat spre periferia orașului, spre prundul Gârlei, la Gârlași.

Am intrat în câteva detalii istorice referitoare la apariția Bisericii Gârlași și a Spitalului Gârlași. Cele două instituții au avut ctitori comuni, iar drumul lor s-a împletit o vreme. Au cam suferit împreună. De la bunele-intenții ale ctitorilor la ceea ce s-a întâmplat mai târziu a fost o distanță măsurată în ani de neglijare.

Așa cum aminteam, așezămintele ridicate de către familia Hrisoscoleu – oameni care la rândul lor au suferit multe – spre exemplu, unul dintre membrii familiei a fost ucis la Mănăstirea Găvanu, unde se ascunsese de cotropitori -, au decăzut treptat. Spitalul a fost mutat, iar biserica a avut multe de îndurat.

În anul 1802, în ziua de Cuvioasa Paraschiva a fost un cutremur cumplit. Însuși domnitorul Constantin Ipsilanti era să piară sub zidurile unei biserici în care intrase să se odihnească în drum spre scaunul pe care urma să-l ocupe. Atât de cumplit a fost acest cutremur încât, micii cronicari – așa cum îi numește Nicolae Iorga pe toți cei ce au lăsat însemnări pe cărțile de cult -, au redat evenimentul astfel: Să se știe de când s-a cutremurat pământul și s-a dărâmat mănăstirea Banului de tot și Sfinții Îngeri și boltele mănăstirii din Gârlași și zidul Episcopiei până la pământ…și am scris eu Nicolae ca să se știe sau să se știe de când s-a cutremurat pământul tare, a fost cutremur foarte mare, de s-au dărâmat toate bisericile din târgul Buzăului și din toate orașele și satele. Acest cutremur a fost într-o marți, în luna lui octombrie, în 14 zile, la 7 ceasuri ziua, alții zic că la 8 ceasuri din zi, la leat 1802. Ambele însemnări sunt făcute pe cărți de cult care au aparținut Bisericii Gârlași și fac parte dintr-un patrimoniu imens, alcătuit din asemenea relatări, pe care, cu ani în urma le-am sistematizat, parțial, într-un studiu apărut în revista Mosaios.

Deci, aceia care doresc să afle date la firul ierbii, la cronicarii cei sinceri pot găsi… lor nimeni nu le-a dictat istoria…

Revenind la cronica evenimentelor care au marcat trupul Bisericii Constantin și Elena – Gârlași, sunt de reținut nefericitele momente din anul 1806 și 1838. În 1806, Buzăul a fost câmp de luptă între ruși și turci. Cu un final cel puțin neconcludent pentru ruși care, împreună cu generalul lor Kaminschi s-au retras de la Mărăcinei, unde aveau cartierul general, conflictul a creat premisa distrugerii orașului de către turci. Aceștia au dat foc Buzăului. A ars inclusiv Biserica Gârlași.

În anul 1838, biserica a fost zguduită de un alt cutremur puternic. Slavă Domnului că rapoartele de atunci ale autorităților erau inteligibile și, de ce nu, culte: Biserica Gârlași s-a crăpat în mai multe locuri, iar din împrejmuire a căzut un codru de zid. Și suferința acestei biserici care trăiește în oarecare singurătate și astăzi continuă. Astfel, conform unor informații date de Bazil Iorgulescu în 1853, turcii au pângărit-o transformând-o în grajd. De atunci, fără preot, lipsită treptat de toate odoarele sale, chiar și clopotul care a ajuns pe la Gomoiești, biserica a rămas părăsită.

Din anul 1932, când un călător prin zonă a sesizat Episcopia că s-a umblat la mormântul ctitorilor, s-a alcătuit un comitet de restaurare. De atunci, soarta Bisericii s-a schimbat, dar privind din zona Sălii Sporturilor spre ea, parcă încă se mai teme să nu fie observată de gânduri urâte, așa cum s-a întâmplat atât de des în trecut. Această biserică, situată într-o zonă rău famată, chiar periculoasă a Buzăului – cel puțin așa spun rapoartele autorităților din vremea aceea -, pe lângă tumultosul ei trecut, are ca particularitate funcționarea alături de ea a unei școli private – unde copiii erau învățați să scrie și să citească după cărțile de ritual -, și a spitalului despre care am mai amintit.

Conform informațiilor lăsate de doctorul Constantin Caracaș: și orașul Buzău are spital, situat în margine, pe loc șes și deschis, cu ziduri înalte, ca și cele de mai sus (Colțea și Pantelimon), însă este mai mic decât acestea. Pentru bolnavi sunt destinate două camere, dar sunt mici, mărunte și umede. După hotărârea fondatorului trebuie să îngrijească șese bolnavi, dându-le toata cele necesare

Pe vremea aceea medicii străini veneau în România, iar primii medici au fost un italian și apoi unul german, în cele din urmă a ajuns aici medic Gheorghe Caliarh. Apariția acestui spital a fost un mare progres în istoria orașului. Mic și prea puțin funcțional cum era, a creat oportunitatea de a atrage spre Buzău oameni de specialitate.

Trecerea timpului a creat premisele dezvoltării comunității buzoiene. Odată cu aceasta au crescut și nevoile și așteptările localnicilor. Ca urmare, apar în documente menționați medici, spițeri și moașe. Spre exemplu, în anul 1838 este menționată prima spițerie din Buzău, înființată de Mathiaș Boroskay, numită „Vulturul Român” -, conform notei Comitetului Carantinelor nr. 2586 din 1 august 1838. În anul 1840 este amintit primul medic al orașului Buzău, Sigismund Eperiș. Acesta este menționat, cu întreruperi, până la 1863, când va muri. A fost medic și la Seminarul Teologic Buzău până în 1855 și a funcționat, de asemenea, la Mizil (1858). Era și chirurg la spitalul de boli venerice și avea leafă de 400 lei, plătită din fondurile municipalității.

Anterior acestui medic plătit din fonduri publice, la 10 aprilie 1831 este amintit de documente doctorul Antonie Paleologul. Avea jurisdicție medicală asupra județelor Buzău și Râmnicu Sărat.

Prima moașă titrată a fost numită la 3 iulie 1842, pentru ca la 5 mai 1851 să fie amintită moașa Anca.

Evoluția favorabilă a lucrurilor a ridicat standardele. Ceea ce se întâmpla anterior nu mai era acceptabil. Spre exemplu, spițerul Boroșcani din Buzău, reclama cu mult năduf Ocârmuirii: la Buzău, toate jupânesele, bărbierii, sârboaicele și țiganii, urmează meșteșugul doftoricesc…asemenea și toți streinii care vin aici îndată se fac doctori, că băcanii țin mulțime de doftorii asemenea și marchitanii, nu numai în poliție (oraș), ci în județ.

Totuși, viața medicală a avut o evoluție densă și pozitivă în următorul secol. Evoluția comunității buzoiene a fost constantă. Astfel, în 1942, la o populație de 44.511 locuitori, orașul Buzău avea 18 medici, 50 oficianți sanitari, moașe, iar județul Buzău, la 359.343 locuitori, avea 32 de medici și 85 cadre sanitare.

Așadar, de la umbra modestei și încercatei Biserici Gârlași a pornit îngrijirea spitalicească locală. Chiar dacă spitalul funcționează astăzi în altă zonă a orașului, părăsind locurile udate de Iazul Morilor și bântuite de lupii care-și aveau trecătoare pe acolo, își are rădăcinile în aceea suburbie încă foarte săracă a Buzăului.


Adaugati un comentariu


 

*