Dermatoscopia gândirii

Nu cu mult timp în urmă am făcut bunele oficii și am postat pe facebook un anunț despre o acțiune de voluntariat, făcută de un doctor inimos, care avea ca obiect trei zile de consultații dermatologice gratuite. Programările prin telefon au început să curgă, iar ușile clinicii, dacă nu ar fi fost bine unse, ar fi încasat ceva uzură suplimentară. Cum este și firesc, oamenii sunt interesați de starea lor de sănătate și fac forte bine. Aș rosti un truism, să mă arunc în argumentări despre importanța depistării la timp a diferitelor afecțiuni, mai ales a carcinaoamelor. De aceea, sunt de apreciat cei care-și fac timp și pentru ei și se îngrijesc de sănătate. În acest context, am asistat și eu la câteva dialoguri la recepție. Totul a mers bine.

Însă, dacă sănătatea pielii a rămas în mâna dermatologului, candoarea dialogurilor a trecut și pe la urechile mele în câteva cazuri. Cineva, foarte simpatic, a trecut rapid pragul și cu un soi de grabă a cerut câteva informații despre investigațiile pentru verificarea sănătății alunițelor și, apoi, ex abrupto, a atacat problema care-l măcina direct… și primarul ăsta a tăiat toți copacii!

E clar că locul plângerii era „potrivit”, iar o dermatoscopie ar fi rezolvat problema (!?!). Dacă nu era subiectul pomilor, cu precizie, interlocutorul ar fi agățat de gaică altă temă, poate nu de pe la noi, ci din capitală. Oricum, niciun argument de genul … va fi mai bine, va fi mai frumos, și plantele, asemenea oamenilor, mai îmbătrânesc, sau că au crescut urât și fac mai mult deranj decât aduc beneficii… nu au ținut. Nu era nici locul, nici momentul, dar se dăduse drumul discuției, uitând fiecare de ce venise pe acolo.

Nu puține dialoguri dintre noi românii, pornesc de la obiectivul întâlnirii și alunecă rapid spre politică sau spre administrație. Sigur, este de înțeles și nu este de blamat apetitul pentru discuții, care vizează evaluări publice, însă pare obsedant. La fotbal, la frizerie, în autobuz, oriunde, sistemul nostru de gândire și subiectele conversației alunecă spre politic și spre administrativ. Răfuiala este permanentă, dar fără să comunicăm doleanțele celor din sistem, îi luăm la tocat mărunt între noi.

O fi bine, o fi rău? O fi eficient sau nu? O fi necesar? Noi, românii, în modul nostru labirintic de a aduce teme în discuție, plecăm de la un punct oarecare și deviem fatal către cei care ocupă poziții publice, persoane pe care de altfel le delegăm prin vot, iar după ce am făcut-o le contestăm între noi orice acțiune. Plăcerea criticii ne absoarbe și indiferent câte lucruri bune ar face cineva este imposibil să nu-i găsim cusur sau să nu ne grăbim cu evaluarea, fixația pe care o avem pentru discuțiile politice este o dovadă că încă nu am ajuns la nivelul de detașare, deci detașare nu ignorare, a unor fenomene care, în mod normal, nu ar trebuie să facă obiectul discuțiilor cotidiene. Insistența cu care vorbim despre politică nu este altceva decât un reflex creat de istoria pe care o ducem în spate.

Cărăm un trecut complicat, în care partidul era în tot și în toate și nu putem concepe, încă, faptul că impactul politicul nu trebuie să fie atât de mare în viața instituțiilor, chiar și în cazul celor publice, și mai ales în viața privată.

Cât despre ideile sau inițiativele pe care le avem, desigur, ele sunt bine venite, dar pentru a produce efecte trebuie transmise și argumentate acolo unde se i-au deciziile respective. Dezbaterile între noi nu au finalitate practică. Rămân doar forme prin care parazităm conversațiile pe teme care sunt total diferite.

Deși suntem bombardați cu tot felul de teorii ale conspirației și trăim veșnic cu impresia că unor forțe ascunse li se cășună pe noi în fiecare zi, în realitate viața noastră poate funcționa bine și fără obsesia discuțiilor politice. Spre exemplu, englezii, când discută despre fotbal, o fac piramidal. Noi, românii, sărim brusc, ca un ac de pik-up ce se învârte în cerc, tot la politic. Deși, fiți convinși, dacă șase luni guvernul pleacă în vacanță, nu-i vom duce lipsa, iar dacă sunt înlocuiți niște copaci nu înseamnă că cineva are poftă să distrugă trecutul în care stăm atât de bine înfipți.