Educație bolnavă

Am avut prilejul unui parcurs destul de lung în calitate de inspector școlar. Am urcat treptele unei activități de anvergură mai largă și, de pe fiecare treaptă, lucrurile își schimbau unghiul sub care se destăinuiau. O singură schimbare reală nu am putut percepe: ameliorarea egalității de șanse.

Dihotomia, falia dintre urban și rural are hăul constant. Nicio apropiere, nicio punte trainică. Sigurul mod în care s-a redus decalajul – un mod contestat de altfel – au fost modalitățile de accedere la liceu, în perioada în care elevul din rural mișca mai bine în timpul evaluărilor și notele din clasele V-VIII aveau o pondere mai mare la examenul de admitere. În aceste vremuri, șansa accederii și amestecării – evident nu fără crampe – a ruralului cu urbanul prin licee era ceva mai vie. În rest s-a păstrat decalajul creat de atâția factori perturbatori. Infrastructura, resursele de tot felul, distanțele, speranțele fac diferența și construiesc tipologii umane cu consistență diferită. Deși esența este comună, tiparele deformează călătoria prin viață încă din perioada școlarității.

Pentru o imagine clară referitoare la ceea ce afirm ar fi necesar un periplu în afara granițelor orașelor. Scăderea demografică a adus multe școli în ruină. Zac în uitare rușinându-se de cum arată și așteptând să fie iertate de umilința degradării. Așteaptă să-și încheie istoria cu ceva mai multă demnitate. Un alt obiectiv ar putea fi vizitarea școlilor care sunt funcționale, unele dintre ele destul de bine întreținute. Cu toate acestea, o discuție cu elevii sau părinții ar putea duce la concluzia diferențelor de orizont și de oportunitate între elevii din mediul rural și cel urban. Șansa celor din rural o reprezintă o genă bună, o ambiție puternică sau o familie care acordă foarte multă atenție școlii. În rest, e greu să aduci la același nivel de șansă copiii dintr-un oraș cu cei care parcurg zilnic distanțe calculate uneori în ore. Îmi amintesc, spre exemplu, de elevii de la Bisoca. O școală frumoasă, profesori implicați, dar copii care, în timp de iarnă, străbat kilometri să ajungă la școală. Acolo, sobele sunt asemenea unui brad împodobit cu… pantofiori umezi, iar la lecții, copiii stau în papuci. Mai poate fi vorba de egalitate de șanse?

Pe de altă parte, există un factor recent care afectează egalitatea de șansă: accesul la internet, pe care mai toți copii îl au. Internetul fără educație, fără orientare, nu este o sursă care să creeze oportunități decât în măsura în care școala dezvoltă spiritul critic, puterea de discernere și capacitate de opțiune. Un acces liber la un spațiu virtual atât de vast poate anula sau diminua efectul școlii.

Familia nu este, de multe ori, nici ea, educată să înțeleagă ceea ce se întâmplă. Cu toate acestea, rămâne pe umerii familiei să facă ceea ce probabil nu este competentă: cizelare, orientare, rigoare în petrecerea timpului unui copil. Dacă s-ar face o statistică vizând inventarierea cărților cumpărate de multe familii din satele românești vom afla cam unde ne situăm. Îmi e teamă să mă gândesc la ce tip de cărți ar putea fi cumpărate, m-aș opri doar la cifre. Departe de școală, fără apetit, bani sau motivație pentru lectură, vlăstarele ruralului rămân pe seama profesorului google și a magicului televizor, care nu lipsește de nicăieri. Am văzut case care abia stau în picioare, dar au atârnate de colțul mai solid o parabolică, iar locuitorii, uitând de tot cea ar putea să facă, stau cu ochii zgâiți pe ecran, paralizați, privind la ceea ce nici pe marginea șanțului nu au putut vedea. Proliferarea scandalului și a mocirlei înlătură orice șansă de acces la calitatea informației, la decență, la respect. Când bietul om, împreună cu familia, vede ce vede la vedetele care apar la televizor, ce poate face decât imitație?

Ura, disprețul, minciuna, gunoiul… elimină șansa viitorului. Copii rămân în bătaia tuturor vânturilor, devenind candidați la tâmpire și ajutor social, ne înțeleg nimic din ceea ce face diferența dintre o ființă umană și o altă viețuitoare. Ce poate înțelege un copil sau un tânăr în urma unei conectări la sursele de informație precum netul sau televizorul, fără orientare? Vor crede că libertatea de a minți, de a manipula, de a jigni, de a șantaja, de a lenevi în fața unui ecran sunt drepturi mai presus de orice obligație. În aceste condiții, egalitatea de șanse nu este posibilă.

Rădăcinile etice, înțelegerea rostului vieții, capacitatea de a selecta informație de calitate, orientarea sănătoasă în viață sunt doar câteva deziderate greu de atins. Am văzut miniștri ai educației „preocupați” de diferite aspecte ale sistemului. De desființarea școlilor profesionale, de eliminarea auxiliarelor pentru care era încasat comisionul de predecesori, de reformarea sistemului sub aspectul formei, jucând la ruletă numărul anilor de studii care migrau ba spre liceu, ba spre grădiniță.

Am văzut președinți preocupați de cumpărarea de armament sau de alte aspecte care să întărească imaginea instituției prezidențiale.

Nu am văzut încă nici un responsabil public care pună în mișcare un proiect de librării mobile sau de școli de vară prin sate. Nu am văzut caravane și tabere decât politice, deși mi-aș fi dorit să văd echipe care să facă orientare profesională adevărată, să sprijine educația adevărată și egalitatea de șanse reală.

Ne-am luat arme și construim imagini prin care să uimim lumea cu puterea pe care o avem. Nu ne vor ajuta la nimic dacă prostia va învinge. Împotriva ei nu există armă, ci doar o trudă îndelungată, un interes comun și un efort susținut. Nu ar fi de mirare ca noi să ne temem și să ne protejăm de dușmanul extern în timp ce sucombăm din cauza prostiei interne.