Eminescu inedit: iubea fotbalul, făcea gimnastică, era un bun înotător

Pe lângă literatură şi jurnalism, Mihai Eminescu era pasionat de sport, excela la fotbal şi înot, era pasionat de gimnastică, dar şi de excursiile pe vârf de munte.

 

Pe 15 ianuarie 2023 se împlinesc 173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. În cei 39 de ani de viață, Eminescu a fost poet, filosof și jurnalist. Orice român știe cel puțin câteva versuri din „Luceafărul”, „Ce te legeni”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru”, „Pe lângă plopii fără soț” sau „O, rămâi”…

De-a lungul timpului, imaginea lui Eminescu a fost perpetuată ca cea a unui geniu pustiu, însingurat, veşnic îndrăgostit, melancolic, bolnăvicios, alienat şi cu un fizic şubrezit de boli şi de patimi, dar contemporanii îl prezintă pe Eminescu – omul ca fiind un tânăr jovial, petrecăreţ, pasional, respectuos, cu voce de aur, patriot, muncitor, bun prieten, frumos. Dincolo de operele sale de referință în literatura română și de aceste calităţi, contemopranii și criticii îl descriu pe un Eminescu drept un tânăr voinic, tare ca piatra, și sportiv pasionat, ipostază despre care există puţine referinţe. Teodor V. Stefanelli, colegul şi prietenul poetului, scriitorul Ștefan Cacoveanu sau criticul George Călinescu spun că Mihai Eminescu era un tânăr pasionat de sport: juca fotbal, mărșăluia peste 10 km pe zi, inova în domeniul înotului, ridica greutăți și, dimineața, făcea multă gimnastică și îi plăceau excursiile pe vârf de munte.

 

Înotător de top și mare poznaș 

 

Mihail Eminovici (care și-a schimbat, mai târziu, numele în Eminescu) era un mare poznaș în copilărie. Se spune că lua șerpi din pădure și îi arunca în grădină, pentru a-și speria tatăl, pe Gheorghe Eminovici. Tânărul Mihai îl chemea pe tatăl său, spunându-i că a prins păsări și aștepta să-i vadă reacția la văzul șerpilor…

Tot în copilărie, el și-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti. Se pricepea să facă tot felul de mişcări acrobatice şi trucuri în apă, acest sport ajutându-l să aibă un fizic armonios. A continuat să înoate şi la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat. „Balta mare din pădurea de la Ipoteşti şi Prutul de la Cernăuţi făcuseră din Mihai un bun înotător, cu voluptăţi tritonice”, arată George Călinescu.

Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. „Făcea tot felul de isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieșind târziu unde nici nu te așteptai, spre admirația chiar și a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ținea” – notează scriitorul Ștefan Cacoveanu.

În vremea liceului, Eminescu „era vorbăreț și vioi ca mai toți colegii săi, și avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția”, dar „contribuia și el din toată inima și cu toată vioiciunea unui copil neastâmpărat ca să ridicăm pulberea în aer, și se întrecea cu noi, cine va sări mai ușor peste bănci”, ridicând „pulberea în aer”, scrie Stefanelli.

 

Eminescu juca fotbal 

 

Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost jocul cu balonul rotund. Cunoscuţii poetului spuneau că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Profesorul său Aron Pumnul, în memoria căruia poetul a scris poezia „La Mormântul lui Aron Pumnul”, pare să-i fi insuflat pasiunea pentru fotbal, în perioada în care Eminescu era elev la Liceul German din Cernăuţi. „Strângea uneori pe băieţi şi bătea chiar mingea cu ei”, spunea George Călinescu, despre Aron Pumnul.

Straşnicele înfruntări fotbalistice la care lua parte şi Eminescu se desfăşurau, cum spunea colegul său Teodor Stefanelli, pe „toloaca” Cernăuţiului. Aici se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale „studenţilor” gimnazişti. „Eu am locuit mulți ani în strada Cuciur-mare (n.r. – din Cernăuți) și înaintea locuinței mele se întindea așa numita toloacă a orașului, unde studenții jucau adese în orele libere mingea. Și Eminescu era adese printre noi și juca cu noi mingea”, scrie Stefanelli.

Meciurile de fotbal de pe maidanul numit toloacă (Pulvertum) se lăsau cu bătăi în toată regula la care participau toţi pasionaţii de bătut mingea, printre care şi Eminescu. „Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii, şi n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de «duşmani»“, scria Călinescu.

 

Eminescu ura matematica

 

De o genialitate incontestabilă și având o memorie de invidiat, lui Eminescu i se părea că matematica este una dintre cele mai dificile științe, iar memoria lui nu funcționa și în cazul numerelor. Colegii din timpul școlii de la Cernăuți spuneau că Eminescu iubea literatura, istoria, mitologia grecească și folclorul și îi plăcea nespus să povestească, așa că profesorul îl punea deseori pe el să le povestească celorlalți elevi care îl ascultau „cu mare atenție”.

Latina și matematica însă nu i-au fost deloc pe plac și notele mici obținute l-au obligat să repete clasa. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se pare că a recunoscut însuți poetul, așa cum menţionează George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

 

Iubea gimnastica și muntele 

 

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură. Avea mare grijă de aspectul său fizic și remarca printr-o anumită „zburdălnicie” cu care se lua la întrecere cu cei tineri. Mărturie stau escapadele de la Mănăstirea Văratec, despre care maica Epaxia Diaconescu spunea că „Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră»” (halterele sau ganterele de astăzi -n.r.). „Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint”.

Însuși Eminescu vorbeşte, în „Fragmentarium”, despre valoarea estetică a unor discipline: „La femei danţul, pentru bărbaţi exerciţiu gimnastic… arată… personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţii…”.

Pe la 16 ani, Eminescu a plecat din nordul țării spre Blaj, dorind să treacă Munții Carpați, mășăluind mai bine de 10 kilometri pe zi. „Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucișe prin lanurile unele-ncă verzi, mergeam, până ajunsei în poala răcoroasă a munților”, arată Călinescu în „Viața lui Eminescu”.

Un titan al literaturii precum Eminescu nu putea să nu fie atras şi de sportul minţii. Prin 1884, cu câţiva ani înainte de a se stinge, poetul, „cazat” la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași, unde „era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlp, Humpel îndeosebi, jucând șah”, scrie George Călinescu.

 

Era critic și avea un salut specific

 

Mihai Eminescu a fost inspector al școlilor primare în județele Iași și Vaslui până în 1876, la recomandarea lui Titu Maiorescu, la vremea aceea ministrul învățământului. Era mare patriot, fapt care se poate observa doar ascultând câteva versuri din poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Când conservatorii au fost dați jos de la putere, liberalii l-au demis pe Eminescu din funcție și s-a angajat ca redactor la ziarul „Curierul de Iași”, apoi a scris pentru ziarul „Timpul”, unde a rămas 6 ani. Dezamăgit de stilul lui Carol I de a conduce, considerând că „închidea ochii” la abuzurile din viața politică, satisfâcându-le dorințele liberalilor, în încercarea de a le potoli pretențiile, Mihai Eminescu l-a numit pe rege „Carol Îngăduitorul”.

Deși a profesat ca jurnalist pentru a-și câștiga existența, Eminescu a respectat această profesie, iar prin articolele sale, a dorit să facă educație politică populației.

Când se întâlnea cu prietenii sau cunoscuții avea salutul său specific: „Trăiască nația!”, iar dacă se întâmpla ca aceștia să i-o ia înainte și să spună ei „Trăiască nația”, Eminescu le răspundea: „Sus cu dânsa!”

 

La moartea lui Eminescu

 

Marele poet a murit la vârsta de 39 de ani în în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. În jurul orei 04:00 s-a stins din viață, purtând pe el un halat ponosit. Înainte de a muri, poetul a cerut un pahar cu lapte și i-a spus medicului de gardă: „sunt năruit”. În 17 iunie, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din Cimitirul „Bellu”. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

La moartea lui Eminescu, I. L. Caragiale a publicat „În Nirvana”, un faimos și emoționant articol. „Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de cât suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”, a scris Caragiale.

 

Surse: George Călinescu – „Viața lui Eminescu“; Theodor V. Stefanelli – „Amintiri despre Eminescu”.