Gheorghe Marinescu, geniul de la nașterea căruia s-au scurs 159 de ani

Prin activitatea şi opera sa ştiinţifică, Gheorghe Marinescu rămâne în istoria Medicinei drept fondatorul Școlii de Neurologie şi Neuropatologie din România. 

 

Prof. dr. Gheorghe Marinescu (28 februarie 1863 – 15 mai 1938) a rămas în istoria Medicine ca fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie și unul dintre geniile care, prin contribuţiile în domeniul inovării neurologiei, a reușit să uimească întreaga lume medicală. În cercetările sale a aplicat cele mai noi descoperiri ale fizicii și chimiei, dar și metode experimentale proprii, reușind să câștige admirația şi preţuirea unor mari personalități ale epocii, cum ar fi histologul și psihologul spaniol Santiago Ramón y Cajal, laureat al Premiului Nobel, iar numele său stă scris, în dicţionarul „Membrii Academiei Române” că este printre primii care au continuat cercetările lui Pavlov. A ajuns în dicţionar, alături de medicul rus, datorită unei monografii pe care a publicat-o românul, şi care cuprindea concluziile unei cercetări despre reflexele condiţionate şi procesele neuropsihice, domeniu studiat intens de câştigătorul Premiului Nobel pentru Medicină (1904), Ivan Pavlov.

Opera științifică a lui Gheorghe Marinescu este considerată și astăzi, ca una de referință, atât de către studenți, cât și de medici.

Cei ce l-au cunoscut spun că, la prima vedere, prof. Gh. Marinescu apărea ca un sfinx, enigmatic, tăcut, impresionant. Dacă însă i se câștiga încrederea, el devenea comunicativ, spiritual și simpatic, avea o ironie fină pe care nu aveai cum să n-o apreciezi.

 

Un geniu al medicinei românești se năştea la Bucureşti, la data de 28 februarie, 1863, într-o familie modestă. Rămas orfan de tată și cu posibilități materiale precare, Gheorghe Marinescu este îndrumat, de mama sa, să devină preot. Se înscrie la Seminarul Teologic, dar constată că nu i se potrivește, așa că urmează apoi cursurile Școlii Politehnice. Nici aici nu și-a găsit drumul, așa că se înscrie la Școala de Medicină unde, sub îndrumarea profesorului Victor Babeș, înțelege că era ceea ce își dorea.

În 1888, Marinescu notează şi publică primele cursuri ale lui Victor Babeş în „Spitalul”. Preparator la catedra de anatomie patologică condusă de V. Babeş, participă împreună cu profesorul său la îmbunătăţirea metodei Pasteur de vaccinare antirabică, cunoscută în literatura medicală ca „metoda românească a lui Babeş”.

În 1889, este ales preşedinte al Societăţii studenţilor în medicină şi, în această calitate, este trimis, printr-o scrisoare de recomandare semnată de Babeş şi de alţi profesori, la Paris, unde studiază timp de opt ani, lucrând la două mari spitale din Franţa: Spitalul Salpêtrière, condus de celebrul Jean-Martin Charcot, și la Spitalul Hotel-Dieu. În Franţa, şi-a dedicat tot timpul studiului şi a ajuns la rezultate care au revoluţionat radical medicina.

 

Adept al introducerii în medicină a celor mai noi metode apărute în cursul dezvoltării altor ramuri ale ştiinţei, Gheorghe Marinescu susține, în 1895, la Facultatea de Medicină din Paris, teza de doctor în medicină. În această perioadă ţine o serie de prelegeri despre celula nervoasă normală şi patologică, la Salpêtrière şi la Sorbona.

Până în 1897, când revine în ţară și este numit medic șef al Spitalului Pantelimon, Gheorghe Marinescu a vizitat clinici şi laboratoare din Anglia, Olanda şi Italia.

Revenit în țară, va străbate cu docarul zilnic, cei 12 km până la spital, timp de peste 20 de ani, până când Clinica neurologică este mutată la Spitalul Colentina. Îi plăcea mult munca, mai ales alături de cei tineri și, împreună cu ei, va valorifica tot ceea ce a învățat la Spitalele Pantelimon și Colentina. C.I. Parhon, State Drăgănescu, N. Ionescu-Siseşti şi numeroşi alţii au fost elevii lui.

Cercetător de geniu, a aplicat pentru prima dată în ţara noastră noi metode de investigaţie cum ar fi capilaroscopia, în diferite boli neurologice, iar aparatul l-a cumpărat cu banii proprii, așa cum menționează prof. univ. dr. I. Radu, Cristina Muşat și Simona Găbrean în lucrarea Gheorghe Marinescu, savant de renume mondial.

 

A fost un pionier al aplicării metodelor histologice, histochimice şi histopatologice în domeniul neurologiei şi a metodelor anatomoclinice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. A adus contribuţii originale în domeniile fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos: teoria troficităţii reflexe, reflexul palmo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor.

Marinescu n-a studiat celula nervoasă numai fixată şi colorată, ci a cercetat-o la ultramicroscop în stare vie, fiind printre primii în lume care, împreună cu I. Minea, unul dintre elevii săi, apoi profesor la Cluj, reuşeşte să cultive celula nervoasă, pe vremea când în lume numai americanul Carrel făcea culturi de celule. A efectuat şi numeroase cercetări experimentale la animale, supuse la condiţii improprii de temperatură, cauterizări ale scoarţei cerebrale, grefă subcutanată de ganglioni rahidieni, cercetări care au rămas clasice.

 

În studiul celulei nervoase, Gheorghe Marinescu a folosit metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii şi chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale structurii neuronului. De asemenea, a folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos. Prin metoda degenerărilor retrograde a contribuit la cunoaşterea localizărilor unor formaţii nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al nervului facial etc.

În 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, Gheorghe Marinescu realiza primul film ştiinţific din lume „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dvs. asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări, de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dvs”.

 

În 1899, la 36 de ani, Gheorghe Marinescu devine profesor la Clinica de Boli Nervoase a Facultății de Medicină din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române, iar în 1906 – membru titular. Într-o perioadă când ţara noastră era puţin cunoscută, profesorul Marinescu susținea conferințe și demondtrații științifice în America de Sud şi în toată Europa, făcând să crească respectul pentru şcoala de neurologie românească, una dintre primele din lume, pe care, de altfel, el a înființat-o.

La începutul anului 1900, medicul Gheorghe Marinescu vorbea, în premieră, despre cum afectează consumul de alcool și tutun, organismul uman, iar în același timp scotea în evidenţă efectele benefice pe care consumul de vitamine îl are pentru sănătatea oamenilor.

În 1912, profesorul Marinescu diagnostica, la un student cu paralizia membrelor inferioare, o tumoră ce comprima măduva spinării în regiunea toracelui și stabilea precis „sediul” bolii. Îl convinge astfel pe Ernest Juvara să facă prima operaţie reuşită pe măduvă la noi în ţară. Curând după aceasta, prima operaţie pe creier este executată cu succes de Thoma Ionescu, tot la cererea lui Marinescu, care a diagnosticat la un bolnav cu afazie un abces al lobului temporal stâng.

 

La sfârşitul primului război mondial, când în toată Europa făcea ravagii encefalita letargică, Comitetul de Cercetări Medicale de pe lângă guvernul britanic apelează la Marinescu să examineze leziunile provocate de encefalită. Cercetarea histopatologică a encefalitei letargice şi a dezvoltării apoi a parkinsonismului postencefalitic este atât de complet făcută de Marinescu, astfel că studiile ulterioare nu au putut adăuga decât amănunte nesemnificative. În 1919, la Londra i se publica lucrarea asupra nevroamelor de amputaţie şi regenerării nervoase care, la propunerea lui Cajal primește premiul Achucarro al Academiei din Madrid. Redactorii tratatului de medicină internă din Franţa i-au cerut, după Primul Război Mondial, să scrie capitolul consacrat bolilor musculare.

Gheorghe Marinescu s-a dovedit nu doar un excelent cunoscător al structurii microscopice a ţesutului nervos, ci şi un extraordinar cunoscător al aspectului clinic al leziunilor sistemul nervos. Semne clinice care nu mai fuseseră descrise până atunci au fost descoperite de el și îi poartă şi astăzi numele – ex. semnul Marinescu-Radovici. Boli care nu apăreau în niciun tratat de medicină al vremii, studiate pentru prima oară de el, îi poartă de asemenea numele – ex. sindromul Marinescu-Sjögren-Garland (boală sistemică, autoimună, în care este afectat şi sistemul nervos).

 

Pe parcursul celor peste 50 de ani de activitate ştiinţifică (1887-1938), Gheorghe Marinescu a publicat peste o mie de lucrări din domeniile neuroanatomie normală şi patologică, neurologie, neurofiziologie, histo- şi citochimie, culturi de ţesuturi, gerontologie ş.a.

În ultimii zece ani de activitate şi-a îndreptat atenţia asupra studiului fiziologiei şi fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii din lume metoda encefalografică, precum şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, epilepsiei, afaziei şi nevrozelor.

În 1921, profesorul Gheorghe Marinescu publica, în Franţa, un studiu asupra formelor clinice ale parkinsonismului postencefalitic. Tot în această perioadă a lucrat la o amplă monografie asupra biologiei celulei nervoase, pe care însă nu a terminat-o.

A prezentat însă o lucrare despre encefalita postvaccinorabică la şedinţa reuniunii neurologice internaţionale din Bucureşti, chiar în ziua morţii sale, 15 mai 1938.

 

În 1906 este ales membru al Academiei Române, în anul 1909 îi apare la Paris monografia „La Cellule Nerveuse”(două volume, peste o mie de pagini, în limba franceză, la o editură din Paris), cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. Este prima lucrare de acest gen din lume şi nici până astăzi nu a fost depășită de vreo lucrare de acest fel.

În 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. A desfăşurat activitatea de cercetare alături de personalităţi precum Jean-Martin Charcot, Joseph Babinski, Fulgence Raymond, Carl Weigert, Emil du Bois-Raymond, fiind un nume de referinţă în mediul ştiinţific internaţional al specialităţii sale.

De altfel, profesorul Gheorghe Marinescu fost distins cu titlul Doctor Honoris Causa de patru universităţi şi a dost ales membru în şapte academii străine.

 

Opera lui Gheorghe Marinescu reprezintă o contribuţie importantă adusă dezvoltării neurologiei moderne. Principalele sale lucrări, „Studii asupra evoluţiei şi involuţiei celulei nervoase” (1900), „Celula nervoasă” (1909), „Encefalita letargică” (1920), „Reflexele condiţionate” –  împreună cu Arthur Kreindler – (1936), au constituit baza unor descoperiri ulterioare ale altor cercetători.

Din studiile sale de neurologie clinică, cele mai importante sunt descrierea reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal – împreună cu Anghel Radovici – şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos, care a rămas în literatura de specialitate sub numele de „Sindromul Marinescu-Sjoegren”.

Huston Merrit, preşedintele Societăţii de Neurologie din SUA, scria la un sfert de secol de la moartea savantului: „Marinescu a făcut mult nu numai pentru neurologia românească, nu numai pentru neurologia americană ci şi pentru progresul neurologiei în lumea întreagă”.