INML „Mina Minovici” din București, primul Institut Medico-Legal din lume

Edificiul a fost inaugurat inițial ca „Morga” orașului, iar după șase ani a fost transformat în „Institut”, modelul românesc fiind preluat abia după 22 de ani, de francezi.

 

Institutul Medico-Legal (Morga) din Bucureşti a fost înființat la 20 decembrie 1892, la iniţiativa profesorului Mina Minovici, cu sprijinul profesorului Carol Davila, spre „a servi învăţămîntului medicinii legale, expertizelor cerute de instanţele judiciare şi nevoilor oraşului”.

Alături de medicul legist Mina Minovici, la inaugurare au fost prezenți primarului Bucureștiului, Pache Protopopescu, și ministrul Justiției, Alexandru Marghiloman, care au contribuit la finanțarea proiectului.

Denumirea inițială, de „Morga orașului”, a fost schimbată șase ani mai târziu (1898), tot de medicul Mina Minovici, din dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale, în „Institutul medico-legal”, primul de acest fel din lume.

Institutul cuprindea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie patologică, criminalistică, fotografie judiciară și un muzeu realizat de profesorul Minovici.

Fondator al sistemului medico-legal modern, doctorul Mina Minovici a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți ale medicinei legale din Europa anilor 1900.

 

Profesorul Mina Minovici și Morga din Bucuresci

 

În 1885, dr. Mina Minovici (1858-1933), care tocmai absolvise facultatea de Medicină, dupa cea de Farmacie, și avea studii complete de farmacie și de medicină, a fost recomandat de gen. Carol Davila pentru o bursă în Franța, sub îndrumarea profesorului Paul Brouardel. Își va lua doctoratul la Paris cu teza „Moartea subită în urma traumatismelor abdominale și laringelui”, iar în 1988 vine în țară ca medic, mai întâi la Galați și din anul 1890 ca medic legist șef al Capitalei, post pe care îl va ocupa până la retragerea sa, timp de 43 de ani.

La revenirea în Romania îi propune lui Carol Davila înființare unei morgi în București, după modelul francez (în Paris noua clădire a Morgii fusese ridicată de către arhitectul Haussmann în 1868 în spatele bisericii Notre Dame). Davila îl sprijină și îl îndrumă spre primarul orașului, Pache Protopescu, pentru finanțare și teren și către ministrul justiției, Alexandru Marghiloman, pentru finanțare. Cu concursul celor doi, se ridică între 1890-1892 instituția pe care Minovici o inaugurează în 20 decembrie 1892 sub numele de „Morga orașului Bucuresci” și al cărei prim director devine pentru următorii 40 de ani.

Totodată, dr. Mina Minovici este numit profesor titular la Facultatea de Drept și de Medicină, unde predă medicina legală și „începe în medicina legală românească o eră nouă, de progres şi afirmare”.

 

Primul Institut Medico-Legal din lume

 

În 1898, din dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale, medicul Mina Minovici propune și obține aprobarea de a transforma Morga din București în Institutul Medico-Legal din București, dorind ca în acest fel să izoleze serviciile și personalul medico-legal de sistemul de sănătate publică și de cel psihiatric.

Institutul, primul de acest fel din lume, avea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie patologică, criminalistică, departament de fotografie judiciară și un muzeu realizat de profesorul Minovici.

Abia în 1914, Morga Parisului va fi numită Institut de Medicină Legală, recunoscând astfel instituționalizarea sistemului francez, la 16 ani după Institutul din București și după modelul românesc.

În 1930, Legea nr. 149, intrată în vigoare la 12 iunie, prevedea menținerea, pe viață, a profesorului dr. Mina Minovici în funcția de director al Institutului Medico-Legal din București, în semn de „consacrare a meritelor sale excepționale ”.

 

Principalii colaboratori

 

Profesorul Mina Minovici s-a sprijinit, la început, în special pe fraţii săi, Nicolae şi Ştefan, şi pe medicii Nicolae Stoenescu, Petre Nedelcu şi Andrei Ionescu, cu care a avut o bună colaborare.

După Primul Război Mondial, s-a înconjurat de specialişti tineri, precum Theodor Vasiliu, Valentin Sava, Nicolae Ioanid, Constantin Bonciu, Nicolae Roşu şi Ion Stănescu.

La Cluj-Napoca, creatorul școlii românești de medicină legală a fost prof. Nicolae Minovici (1868-1941), fratele cel mic al lui Mina Minovici. „Studiul asupra spânzurării (1904) îi trece numele dincolo de graniţele ţării, iar concluziile sale trase din experienţele personale destul de riscante (se pare că s-a spânzurat de 14 ori pentru a-și documenta aceste studii – n.r.) rămân piatră de hotar pentru cercetătorii de mai târziu. Vechile tratate de medicină legală că şi cele mai noi, împrumută textul şi planşele profesorului Minovici”, scrie mai tâziu, prof. Vasiliu.

 

Reforme structurale

 

La propunerea lui Mina Minovici, în 1904 se înființează Comisia medico-legală care funcţiona pe lângă Ministerul Sănătăţii, formată din directorul Institutului Medico-Legal din Bucureşti, un profesor de clinică obstreticală, un profesor de anatomie patologică, un profesor de psihiatrie şi un profesor de chimie, numiţi prin decret regal pe timp de 5 ani. Comisia medico-legală verifica şi aproba actele medico-legale şi chimico-legale la solicitarea autorităţilor competente și aviza numirea, definitivarea şi promovarea medicilor şi chimiştilor legişti.

Legea sanitară din 1910 prevedea şi organizarea unor cursuri speciale pentru pregătirea medicilor legişti, singurii abilitaţi să efectueze expertizele medico-legale, dar această dispoziţie nu s-a aplicat.

Abia după apariţia Legii sanitare din 1926, pe lângă Institutul Medico-Legal condus de Mina Minovici, s-a organizat un curs de specializare, în perioada 1928-1930, la care s-au format două serii de medici legişti titraţi.

Prin Legea Sănătăţii din 1933, cu modificările din 1935, serviciile medico-legale au trecut sub autoritatea Ministerului de Justiţie, care putea să delege directorului Institutului Medico-Legal atribuţii de a le îndruma şi coordona sub aspect ştiinţific şi chiar de a le controla din punct de vedere administrativ.

 

Originile medicinei legale

 

Denumirea de „medicină legală” este menționată prima dată în tratatul „Questiones medicolegales”, al medicul papei Inocenţiu al X-lea, italianul Paolo Zacchia, consultant al tribunalului ecleziastic (Rota Romana) supranumit pentru larga sa cunoaștere „Omniscius”, a fost conceput în perioada 1621-1651 și a apărut în 9 volume.

Una dintre cele mai valoroase și mai vechi lucrări de medicină legală, din care mai există doar 16 exemplare în lume – „Questionum medico- legalium” – Tomi tres, Editio nova, de Pauli Zacchia, un volum scris în limba latină și tipărit în Italia, în anul 1666, a fost donat bibliotecii INML „Mina Minovici” de prof. Theodor Vasiliu, unul dintre discipolii profesorului Minovici, în 1932.

Profesorul Minovici definea Medicina legală drept „o ştiinţă teoretică şi experimentală în acelaşi timp. Teoria completează experienţa, experienţa demonstrează teoria. Aceste două părţi nu pot exista separat când este vorba de medicina legală. Ori de câte ori această ştiinţă se va mărgini sau numai la experienţă, sau numai la teorie, ea nu va putea da nici un rezultat, chiar atunci când cursurile teoretice vor fi făcute într-un chip admirabil”.

 

Etape istorice ale Medicinei legale în România

 

Termenii medico-legali s-au folosit pentru prima dată în Epoca medievală (sec. VII-1821), când au apărut, în jurisprudența timpului, prima autopsie, prima consultație medico-legală pe o persoană în viață, primul certificat medico-legal, prima autopsie cu caracter medico-legal, primele analize chimice cu caracter medico-legal.

În Epoca modernă (1821-1918) au apărut prima Școală de Medicină în București, primii profesori de medicină legală, primele catedre de medicină legală, primele institute de medicină legală la București (1892), Iași (1896) și Cluj (1919), legislația medico-legală specifică și se modernizează învățământul de medicină legală și activitatea profesională și științifică academică.

În Etapa contemporană (1918 – prezent) s-a dezvoltat sistemul medico-legal în 6 centre academice din țară, s-a reînființat Institutul de medicină legală din București demolat în 1985, s-a adoptat o nouă legislație medico-legală (prima legislație organică) în anul 2000, care o înlocuiește pe cea din 1860 și prin care se descentralizează sistemul medico-legal și se înființează institutele de medicină legală și Societatea profesională.

 

Primele servicii medico-legale

 

Prima consultație medico-legală pe o persoană în viață a fost efectuată în 1803, când un hoţ fusese ars pe piept și pe abdomen pentru a fi determinat să-și divulge complicii și s-au dispus cercetări față de acest tratament abuziv. Chirurgul care l-a îngrijit a comunicat în scris leziunile pe care le-a constatat, folosind descrieri medico-legale.

În timpul ocupaţiei ruseşti (1806-1812), autorităţile au dispus în mai multe cazuri deschiderea cadavrelor, pentru a se stabili cauza morţii, cât și de teama izbucnirii ciumei, dar această măsură nu a fost agreată de români, fiind considerată o profanare a cadavrului.

Primul certificat medico-legal, numit „Engrafon” sau „Atestat” a fost întocmit unui medic, în anul 1812, de către alți trei medici a căror practică clinică era cunoscută în Bucureşti (doctorii Silvestru Filitti, Constantin Darvari şi Constantin Caracaş), prin care se atesta că medicul în cauză, Valentin Onufrie, s-a îmbolnăvit şi are nevoie de o cură de băi în Austria, fiindu-i necesară aprobarea Divanului pentru plecarea din ţară.

 

Primele coduri medico-legale

 

În Moldova, în 1817, se emite Codul Calimachi, iar în Țara Romanească, în 1818, Codul Caragea, care aveau reglementări legale și medico-legale importante: circumscrie responsabilitatea juridică în raport cu probațiunea vinovăției și astfel sistemul juridic din România devine „faultysystem”, probarea vinovăției aflându-se la baza oricărei hotărâri judecătorești.

În 1831, apare Regulamentul Organic, care aduce măsuri de igienă cu caracter medico-legal privind cimitirele și industriile insalubre.

Prima autopsie cu caracter medico-legal dispusă oficial de autoritățile române a fost efectuată în ţară la 6 februarie 1832 și documentată complet, care s-a desfășurat atât cu examinarea externă cât și internă a corpului decedatului.

Primele analize chimice cu caracter medico-legal, dupa cele din cazul Bekeri, deci prima documentare a toxicologiei medico-legale, revine chimistului Constantin Hepites care în anul 1833 a efectuat, documentat si comunicat intr-un raport public catre Comitetul Carantinelor, analize toxicologice despre cazurile de otrăviri alimentare.

În perioada Ciumei s-a decis să nu se mai îngroape morții în ziua decesului, ci „totdeauna a doua zi și cei cu grabnică moarte să nu se îngroape până nu se va face cercetarea princinei grabnicei întâmplări a morții prin mijlocirea doctorilor sau a altor obraze, ca să se vază și să se dezgroape pricina morții care a fost” (norma legală privind eliberarea certificatului medical constatator al decesului după 24 de ore de la deces există și astăzi, iar fără acest certificat, decedații nu pot fi îngropați sau incinerați).

 

Carol Davila și Medicina legală

 

Dacă etapele care au deschis drumul medicinei legale au durat cam 150 de ani fiecare, recunoașterea medicinii legale a fost accelerată de momentele istorice și de personalitățile medicale de după 1860. În cadrul Şcolii de Chirurgie din București, înființată de Carol Davila, începe predarea Medicinii legale în România, în cadrul catedrei de Medicină legală și toxicologie. După reorganizarea din 1861 și transformarea școlii în Colegiul de Medicină și Farmacie, cursurile de medicină legală și toxicologie sunt predate în anul 6, de dr. Gh. Athanasovici, primul profesor titular de medicină legală din țară.

În 1864, se înființează, la Iași, Catedra de medicină legală în cadrul Faculății de Drept, iar dr. I.A. Ciurea ține cursul și devine primul profesor universitar de medicină legală din țară.

În 1867, prof. Atanasovici demisionează și va fi înlocuit de dr. Nicolae Negură la medicina legală și de dr. Dimitrie Sergiu la toxicologie.

În 1869, dr. Dimitrie Sergiu este titularizat conferențiar la medicină legală și la toxicologie și va preda cele două specialități până în 1879.

În 1879, la Facultatea de Medicină este numit dr. Alexandru Șuțu ca profesor de Patologie mintală (psihiatrie) şi Medicină legală.

 

Primii medici legiști

 

Odată cu Reforma şi Legea sanitară elaborate de Carol Davila (1862, respectiv 1874) se înființează posturile de medic legist al Direcției Sanitare din București, de medic legist al Raionului capitalei și de medic legist șef al capitalei și se stabilesc atribuţiunile pentru controlul activităţii medico-legale. Medicul legist este astfel obligat să „întrebuinţeze mijloacele materiale care îi oferă postulu său pentru învăţătura practică a elevilor în lucrările medico-legale” și să facă cercetări medico-legale în caz de răniri periculoase, otrăviri, asupra cadavrelor, violurilor, avorturilor, sarcinii, naşterii, „asupra facultăţilor mentale”, „putinţi ori neputinţi sexuale”.

În 1948 se emit Norme elaborate de Ministerul de Justiție, privind activitatea medicului legist, care vin să înlocuiască normele din anul 1865.

În 1953, Medicina legală iese de sub autoritatea administrativă a Ministerului de Justiție și este preluată de Ministerul Sănătății, luând naștere serviciile de medicină legală de pe lângă Direcțiile sanitare județene.

În 1965, odată cu reorganizarea administrativă a țării și inființarea regiunilor au fost create serviciile medico-legale regionale.

În 1865, Codul penal şi de Instrucţie Criminală stabilește rolul medicului legist în cauzele juridice și modul în care poate fi audiat în sala de judecată.

 

Medicina legală actuală

 

În 1985, clădirea istorica a Institutului de Medicină Legală din București, înființat de doctorul Mina Minovici în 1892, este demolată de comuniști. Cu mare dificultate și mari pierderi s-au conservat în diferite sedii improvizate din spitale, arhivele și muzeul instituției, cu exponatele și artefactele impropriu conservate. Specialiștii și-au desfășurat activitatea prin morgile spitalelor din București, alături de colegii lor anatomo-patologi, dar lipsiți de logistica necesară desfășurării unei activități de expertiză medico-legală cu profesionalismul de până atunci.

Între 1985-1989, prof. Moise Terbancea a reușit să determine autoritățile vremii să construiască actualul sediu al Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici București.

În 1993, la inițiativa acad. Vladimir Beliș s-a reconstituit Asociația profesională a medicilor legiști, sub numele de Societatea de Medicină Legală din România. Totodată se redenumește revista Societății sub numele de Romanian Journal of Legal Medicine care devine tribuna natională și internațională a specialității de medicina legală, editată în limba engleză (astăzi revista este indexată ISI Thomson, în top 15), singura revista ISI Thomson din sud estul Europei si din regiunea balcanica.

În 2000, prin OG1/2000, se aprobă prima legislatie organică a medicinei legale, sub coordonarea acad. Vladimir Beliș și prof. univ. dr. Gh. Scripcaru, la acea vreme directori ai Institutelor din București și Iași. Se desecentralizează instituțiile de medicină legală, se crează Institutele de medicină legală în subordinea Ministerului Sănătății și se aprobă statutul expertului medico-legal privat care aduce reglementări funcționale privind procedura și metodologia activității de medicină legală.