Maria Cuțarida-Crătunescu, prima femeie medic din România

La 10 februarie 1857 s-a născut Maria Cuțarida-Crătunescu, prima femeie medic din România şi prima femeie doctor în medicină de la noi și din Europa de Est, cea care a înfiinţat Societatea Maternă în 1897 şi a organizat prima creşă de fabrică din ţara noastră în 1899, învingând prejudecăţile sociale de la acea vreme.

 

În România profesează aproape 70.000 de medici, din care peste 70% sunt femei, dar la începutul secolului al XIX-lea, în țara noastră nu profesa nicio femeie-medic, la fel cum, de altfel, se întâmpla mai peste tot în lume, pentru că atunci se considera că femeile sunt inferioare intelectual, bărbaților.

Astăzi se împlinesc 164 de ani de la nașterea Mariei Cuţarida Crătunescu, prima femeie din România care a învins aceste prejudecăți prin curaj, inteligență și tenacitate, iar în 1884 a devenit prima femeie medic și prima femeie doctor în medicină din România, într-o perioadă în care femeile erau departe de a avea șanse egale la educație cu bărbații și abia dacă terminau opt clase, nu aveau drept de vot, şi frecventau liceul doar fetele din familii burgheze.

Maria Cuțarida a demonstrat însă lumii întregi, dar mai ales celor din ţara sa, că şi femeile pot studia şi pot ajunge foarte departe, profesional şi intelectual. Devine astfel deschizătoare de drum într-un domeniu în care femeile erau doar infirmiere… surori de caritate.

 

Deși provenea dintr-o familie fără mari posibilități materiale, încurajată de familie şi de exemplul studentelor la medicină din alte ţări europene, Maria Cuțarida, născută la 10 februarie 1857, în Călărași, a urmat, mai întâi, studiile liceale la Școala Centrală din Bucureşti. În anul 1877, se înscrie la Facultatea de Medicină din Zürich, dar în 1879, pentru a-i fi recunoscute diplomele la Bucureşti, dar şi din cauza dificultăţilor de limbă, se transferă la Facultatea de Medicină din Montpellier.

La vremea respectivă, în Franţa erau doar 17 fete care studiau medicina, iar una dintre acestea era românca Maria Cuţarida, care s-a remarcat prin activitatea intensă de cercetare, iar la 12 iulie 1880 a obținut nota maximă la primul examen de doctor în medicină.

În ţară, presa vremii i-a urmărit cu interes evoluţia, astfel că în gazetele din România puteau fi citite articole cu titluri precum „O româncă în străinătate vorbește despre succesele sale la studii”, sau „O româncă, doctor în medicină”.

 

Pentru a-și putea continua studiile, în toamna anului 1880, ea a solicitat Camerei Deputaţilor de la Bucureşti să i se acorde o bursă, pe motiv că „mijloacele tatălui nu mă mai pot ajuta şi sunt în situaţia de a întrerupe învăţătura”. În ianuarie 1881, după cercetarea cererii, camera legislativă i-a aprobat „o bursă de 2400 de lei pe an, pe timp de patru ani, începînd cu 1 octombrie 1881”.

Astfel, Maria Cuțarida și-a putut efectua stagiatura și cursurile doctorale la Facultatea de Medicină din Paris unde, în anul 1884, obţine titllul de doctor în medicină cu lucrarea „L’hydrorrhee et sa valeur semiologique dans le cancer du corps del’uterus” – „Despre hidroree și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin”.

Devine, astfel, prima femeie cu o astfel de calificare, nu doar din România, ci și din Europa de Est.

Interesul acesteia pentru ginecologie era explicat în țară prin faptul că o femeie-doctor în această specialitate putea fi mai ușor acceptată de colegi și de paciente.

 

Revenită în România, Maria Cuţarida – devenită între timp și Crătunescu, prin căsătorie – a fost nevoită să-și echivaleze diploma obținută în străinătate, pentru a obține dreptul de liberă practică în țară. A promovat examenul cu calificativul „Magna Cum Laudae”. Calificativul se dovedește însă… insuficient când vine vorba să obțină și postul dorit, la Spitalul Brâncovenesc, ca medic secundar la secția de „Boli ale femeilor”, prejudecățile vremii dovedindu-se mai puternice. A fost respinsă fără nici un fel de explicații, dar i s-a oferit, în schimb, un post de… profesoară de igienă.

Nu disperă. Încrezătoare în destinul său, își deschide un cabinet particular, iar un an mai târziu este acceptată totuși ca medic secundar la Spitalul „Filantropia” din Bucureşti, unde oferea consultaţii gratuite. Participă apoi la examenul pentru obţinerea gradului de medic primar ginecolog al secţiei unde oferea consultaţii gratuite, dar este din nou respinsă, din cauza aceloraşi prejudecăţi de gen.

Nu se lasă însă descurajată și, cu o tenacitate ieșită din comun, își urmărește deziderate, pas cu pas. Până la urmă, în anul 1886 devine şefa catedrei de igienă a Azilului „Elena Doamna”, iar în 1891, șefa secţiei de ginecologie de la Filantropia.

 

În anul 1894, Eforia Spitalelor, care administra instituţiile medicale din Bucureşti, modifică profilul secţiei în care lucra Maria Cuţarida din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbând şi programa concursului, ceea ce a determinat protestele vehemente ale doctoriţei, care i-a acuzat pe diriguitori că încearcă desfiinţarea secţiei de ginecologie. Protestele ei au fost, evident, inutile, iar în final, doctorița îşi înaintează demisia şi se dedică asistenţei medico-sociale a mamei şi copilului.

În perioada 1885-1898, oferă asistenţă medicală celor 2000 de muncitoare din Fabrica de Tutun din Bucureşti și își continuă activitatea benevolă de la Spitalul Filantropia.

În perioada 1897-1898, ea pune și bazele organizaţiei „Leagănul” şi înfijnțează „Societatea Materna”, dedicate ocrotirii copiilor nevoiaşi, fără deosebire de religie, naţionalitate sau legitimitate, iar în anul 1899, înfiinţează prima creşă internă din România, care avea să sprijine mamele muncitoare cu copii.

În urma constatărilor rezultate în urma acestor experiențe, în 1884 publică lucrarea „Leucoreea”, iar în 1899 scrie „Despre leagăne”.

 

În anul 1900, Maria Cuțarida-Crătunescu prezintă, la Paris, la Congresul acţiunilor feministe, lucrarea „Le Travail de la femme en Roumanie” – „Munca femeii în România”, prezentând statistici privind gradul de accedere a femeilor pe scara socială. „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”, arăta Maria Cuţarida-Crătunescu.

Plasarea sa în fruntea mişcării feministe din ţara noastră a făcut să fie invitată şi la alte congrese ale femeilor, precum Congresul Protecţiei copilului – de la Bruxelles, 12-16 septembrie 1907, şi de la Copenhaga, în anul 1910, unde a oferit detalii despre dezvoltarea concepţiei medicale româneşti împotriva mortalităţii infantile şi despre apariţia şi dezvoltarea creşelor din România.

 

În anul 1904 îşi închide cabinetul particular, urmând să se ocupe exclusiv de „Societatea Materna”. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizată și a oferit îngrijiri medicale la Institutul și internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134) – împărțind,  alături de Regina Maria, aceeași vocație a compasiunii.

După încheierea ostilităţilor, având sănătatea şubrezită, Maria Cuţarida-Crătunescu se retrage din activitatea medico-socială, iar la 16 noiembrie 1919, trece la cele veşnice, la vârsta de doar 62 de ani, înconjurată de câteva dintre discipolele sale, care au învățat de la ea ce înseamnă emaniciparea femeilor din ţara noastră.

Olga Secară Tulbure a fost a doua româncă ce a urmat cursuri de medicină, din anul 1880, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în vreme ce Maria Cuţarida era în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Zurich. Olga Secară Tulbure şi-a finalizat studiile însă mai târziu, din cauza unor probleme de sănătate şi fiindcă redactarea tezei de doctorat a durat mai mulţi ani, astfel că cea de-a doua femeie-medic din România este considerată Hermina Walch Kaminski care, deşi şi-a început studiile în anul 1883, la aceeaşi Facultate de medicină din Bucureşti, a profesat înaintea Olgăi Secară, din anul 1887.

 

Prima femeie-medic din lume, atestată documentar, a fost italianca Trotula di Ruggiero (devenită  Platearius, prin căsătorie), care a studiat medicina la Şcoala Medicală din Salerno, prima instituţie din lume care a acceptat femei, începând cu anul 900. Documentele vremii, păstrate până astăzi, arată că Trotula nu a fost doar medic ci şi profesor la această şcoală, absolvită în anul 1059. S-au păstrat mai multe tratate scrise de ea, despre bolile femeieşti, neonatologie, boli ale pielii şi cosmetică: „De passionibus Mulierum Curandarum” (Despre bolile femeilor), „De Ornatu Mulierum” (Despre cosmetice) şi „Encyclopaedia regimen sanitatis”, scrisă în colaborare cu soțul ei, John Platearius, şi el de profesie medic.

Elizabeth Blackwell (1821-1910), cu origini britanice, a fost prima femeie din SUA care a obţinut o diplomă de medic, în 1849, după ce încercase să se înscrie la nu mai puţin de 12 școli de medicină din Philadelphia, primind tot atâtea refuzuri şi sugestia de a studia la Paris sau de a se deghiza în bărbat… Teza sa despre febra tifoidă, apărută în 1849 în Buffalo Medical Journal, a devenit primul articol medical publicat realizat de o studentă din SUA. În amintirea ei, la data de 3 februarie, dată la care s-a născut, în 1821, Elizabeth Blackwell, se celebrează Ziua Femeilor Medic.

 

În România au existat, din cele mai vechi timpuri, femei pricepute în folosirea ierburilor de leac, care și astăzi sunt folosite în tratamente empirice, în homeopatie și în terapiile cunoscute ca „naturiste”, dar și femei care au practicat așa-numita medicină cultă, fără a avea studii superioare în domeniu.

Ecaterina Margareta, din familia Movileştilor, şi-a folosit, în secolul al XI-lea, cunoştinţele de medicină empirică pentru a scăpa din captivitate de la tătari.

Apoi, Ruxandra Mavrocordat, sora domnitorului Nicolae Mavrocordat, născută în 1673, a practicat medicina în mod curent, păstrându-se până astăzi documente care indică medicamentele, drogurile şi soluţiile alcoolice pe care aceasta le utiliza.

În Transilvania, Ecaterina Bethlen (1700-1759), o femeie de mare cultură, care a studiat cu medici renumiţi ai acelor vremuri, a practicat medicina pentru toţi bolnavii din zona Ardealului. Se spune chiar că, la moartea sa, i-a fost compusă o „oraţie funebră” de elogiere a vastelor sale cunoştinţe medicale.

Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut însă primele femei cu studii medicale universitare, iar Maria Cuţarida-Crătunescu a fost deschizătoare de drumuri în acest domeniu.