Povesti terapeutice: „Insula Minunilor”

Ce poate fi pe lume mai frumos decat zambetul unui copil? Eu cred ca un copil fericit poate topi ghetarii si poate incalzi orice inima. Iar povestile au creat dintotdeauna o punte de comunicare intre parinti, copii si bunici, dar mai ales au avut darul de a-i educa pe cei mici intr-un fel mult mai eficient decat orice regula pe care un parinte ar folosi-o pentru ca fiul sau fiica sa sa devina o persoana de incredere. Continuand ciclul de povestiri „Fratia lui Iepurica”, astazi si maine, pentru ca este Ziua Internationala a Copilului, voi oferi si eu, in dar, copilasilor si nu numai lor, o noua poveste din care sper sa inteleaga ca este bine sa dai ascultare parintilor si celor care au trecut deja prin viata, intr-o noua abordare a povestirii clasice la modern. Lasand deoparte explicatiile rigide si streile, invit copilasii sa citeasca, in speranta ca o sa le si foloseasca in educatie sau in scop terapeutic, povestea „Insula Minunilor”, din care nu lipsesc eroii pricipali ai ciclului „Fratia lui Iepurica”, cei trei iepurasi cu care deja ati facut cunostinta.

 

 

A fost odata, ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost o preafrumoasa fata de imparat si, cum era singura la parinti si mandra in toate cele, acestia tineau la ea ca la lumina ochilor.

Imparatia peste care domnea Imparatul cel Bun, tatal fetei, era o imparatie bogata, in care oamenii traiau fericiti si nu le lipsea nimic, caci Imparatul era om bun si intelept si avea grija de toti si de toate. Viata curgea lin si fiecare zi era o bucurie pentru supusii Imparatului, care era iubit de toata suflarea imparatiei.

Fiica lui, printesa, era indragita si ea de toti, caci era o fiinta vesela, zglobie si iubitoare de viata. Ea era sufletul tuturor petrecerilor date la curtea palatului si era prietena cu toti tinerii de seama ei.

Intr-una din zilele senine de vara, cand tocmai iesea din curtea palatului, tanara printesa intalni o tiganca tuciurie care o invita sa-i ghiceasca viitorul. Printesa, curioasa din fire, se apropie de tiganca care avea un ghioc pe care, cand i-l puse la ureche, printesa parca auzi zgomotul valurilor marii spargandu-se de tarm. Dupa aceasta, tiganca duse si ea ghiocul la ureche si parca inlemni cateva clipe; pe fata-i intunecata i se putea citi groaza, statu in cumpana daca sa-i spuna sau nu printesei ce aflase. In cele din urma se hotari si-i spuse ca va trece printr-o grea cumpana si parintii ei vor fi foate tristi o buna bucata de vreme.

 

Fata isi vazu insa de viata ei si toata suflarea imparatiei nu vorbea decat despre frumusetea rara si delicatetea tinerei printese careia i se apropia vremea maritisului.

Tot haladuind ea pe drumurile imparatiei, intr-una din zile cand se afla la plimbare calare, la marginea unui sat, printesa vazu venind in goana o caruta trasa de un bidiviu murg. Cand se uita mai bine, ce sa vezi!? In caruta era un copilas speriat mai rau decat calul care gonea mancand pamantul, lasand nori de colb in urma. Printesa intelese pe data ce se intamplase: calul se speriase si o luase la goana in lipsa stapanului, iar copilasul lasat in caruta era mort de frica. Fara sa stea pe ganduri, porni calare dupa caruta, o ajunse din urma si apuca fraiele calului speriat, oprindu-l din goana nebuna.

Satenii, care vazusera scena, se minunara de curajul tinerei printese. Aparu si tatal copilasului, un gospodar care se oprise sa cumpere ceva de la pravalia din marginea satului si lasase baietelul in caruta, ii multumi printesei si ii ura sa o ocroteasca Bunul Dumezeu.

Frumoasa si temerara printesa ii multumi la randul ei si isi continua plimbarea, apropiindu-se de padurea de arama care sclipea in razele calde ale unui soare generos ce-si daruia lumina si caldura tuturor.

 

Vestea despre fapta printesei ajunse la urechile imparatului inainte ca aceasta sa se fi intors la palat. Imparatul si imparateasa s-au bucurat nespus sa afle ca fiica lor a salvat copilasul si ca este atat de curajoasa.

Cand printesa s-a intors la curte, au felicitat-o, iar imparateasa i-a daruit un inel cu safire si diamante pe care il primise la randulei de la mama sa, care si ea il primise de la mama ei si tot asa, din neam in neam. S-a bucurat nespus tanara printesa, caci diamatele sclipeau de-ti luau ochii si inelul i se potrivea de minune pe dedetul ei delicat, de la mana stanga.

Le povesti parintilor ca ajunsese la o padure de arama nemaipomenit de stralucitoare si ca ar vrea sa o curtreiere intr-o zi, caci asa ceva nu mai vazuse. Imparatul ii atrase atentia sa nu plece singura si nu care cumva sa patrunda in vagauna din mijlocul padurii, caci acolo salasluieste Vrajitoarea cea rea. Tanara era insa cu gandul la alte cele, incantata peste masura de inelul primit in dar.

 

Viata isi urma cursul obisnuit o buna bucata de vreme. Pana intr-o zi cand, printesa porni calare pe calul ei alb, sa cutreiere imparatia. Ajunse la marginea padurii de arama si, cum era vremea amiezii, slujitorul credincios ce o insotea puse masa pe un stergar frumos, brodat cu flori multicolore.

Dupa masa, cum vremea era torida si soarele dogorea de mama focului, patrunsera in padurea cea umbroasa, sa se racoreasca. La tot pasul ii insotea cantatul pasarelelor si parfumul de cetina. Nu trecu insa mult timp si se lasa o negura deasa, iar printesa noastra se trezi singura, caci se ratacise de slujitorul ei credincios. Cum prin desisul padurii nu se zarea mai nimic, datorita negurii ce se lasase, ea hotara sa mearga inainte. La un moment dat, fara sa-si dea seama, ajunse la vagauna din mijlocul padurii, unde vazu o casuta mica, darapanata, in care licarea o luminita. Curajoasa printesa se apropie si striga la poarta care abia se mai tinea in tatani, dar nimeni nu ii raspunse. Asa ca, fiind in faptul serii si noaptea apropiindu-se, hotari sa faca popas si sa-l astepte pe stapanul casutei.

 

Dupa o buna bucata de vreme, mai striga ce mai striga si, cum se lasase frigul si intunericul si nimeni nu raspundea, hotari sa patrunda in casa, sa se adaposteasca. Zis si facut. Patrunse in casuta si, pe o masa aflata in mijlocul odaii intunecate, caci casuta avea o singura odaie, vazu un glob de cristal sclipitor si o tava cu carbuni aprinsi. Langa masa, pe un jilt ponosit, capitonat cu catifea rosie tocita de vremi, sedea Vrajitoarea cea rea, o batrana scofalcita care parea ca doarme.

Cand printesa se apropie, insa, aceasta deschise ochii care-i sclipira diavoleste si, cu glas mieros, o invita sa se apropie, spunandu-i ca o asteapta de multa vreme.

 

Printesa, care uitase de invatatura lui tatane-su Imparatul, se apropie. Pe data, vrajitoarea o transforma intr-o frumoasa lebada alba, care purta la un piciorus, precum porumbeii calatori, un inelus stralucitor – era inelul primit in dar de la mama sa, imparateasa.

Vrajitoarea radia de bucurie si ii spusec a o va trimite intr-o alta lume, pe Insula Minunilor, dincolo de vagauna, de unde nu va putea pleca decat daca un suflet candid se va indragosti de ea; atunci vraja se va rupe si ea se va putea intoarce la parintii ei.

Slujtorul ce o insotea pe printesa, dupa ce se ridica negura reusi sa gaseasca drumul spre casa si se intoarse la palat, crezand ca pritesa va fi ajuns deja. Cand Imparatul il intreba ce s-a intamplat, slujitorul ii povesti cele petrecute .

Se intrista foarte tare Imparatul, caci banuia ca la mijloc este mana Vrajitoarei celei rele din vagauna padurii de arama, dar nu mai avea ce sa faca.

 

Intr-una din zile insa, cei trei fratiori iepurasi – Iepuran, Iepurila si cu Iepurica, bunii nostri prieteni, hotarara sa mearga pe Insula Minunilor, despre care auzisera de la bunicii lor.

Pornira cu noaptea in cap, caci aveau mult de mers pana la apa cea mare. Odata ajunsi, tocmira un barcagiu care sa-i treaca apa. Cum era o zi frumoasa, insorita si nu batea vantul, apa era linistita si totul decurse fara peripetii.

Dupa ce au debarcat pe insula, la tot pasul au vazut tot felul de flori, care mai de care mai frumoase si mai parfumate. In atmosfera plutea un miros imbatator si se auzea o muzica cereasca ce-ti incanta auzul. Tot felul de pasari nemaivazute se plimbau in voie, la tot pasul.

Dintre toate cate vazura, lui Iepuran – fratiorul mai mare ii atrase atentia o lebada alba, de o maestuozitate cu totul si cu totul deosebita, care avea pe un piciorus un inel cu nestemate ce sclipea in bataia razelor soarelui.

Si, cum Iepuran era la varsta primei iubiri, inima incepu sa-i bata cu putere. Se apropie timid de pasarea-minune care-l privea cu ochi blanzi, rugatori. Prinse curaj, o mangaie usor si, ce sa vezi, in fata lui Iepuran aparu tanara si frumoasa printesa ce purta acum pe deget inelul ce il avea lebada la piciorus.

Printesa il imbratisa pe Iepuran cu multa dragoste, dupa care ii povesti patania ei si ii marturisi ca de acum incolo nu va iesi din vorba tatalui ei Imparatul, caci uite unde duce neascultarea de parinti…

Si uite asa incalecai pe o sa si va spusei si de aceasta data povestea mea…