REPORTAJUL DE DUMINICA: La Blajani, intre „ardelenii” Buzaului

Ce poate fi mai frumos decat o zi de vineri, in care sa-i dai sufletului paharul de frumos cu care sa se linisteasca in cele doua zile presupus libere de sfarsit de saptamana? Pornesc si eu cu o idee in cap – chinezii vor vin de la noi pentru ca e sanatos, resveratrolul cica e bogat in licoarea noastra cu gust natural si le mentine tineretea celor care beau cu masura. Ideea aceasta, plus dorinta de a calma sufletul, de a-l odihni, de a-l desmierda cu o panorama de necrezut ma duce inspre o scena amplasata deasupra Vaii Slanicului.

Nici nu puteti banui cat de frumos este judetul Buzau daca ii conferiti suficienta incredere! Eu m-am convins si va ofer, in fiecare zi de duminica, cea mai frumoasa experienta a saptamanii unui reporter.

 

Dimineata e racoroasa, dar sunt semne ca vara isi intra timid in drepturi. Dupa ora 10 izbucnesc grade suficiente cat sa nu mai respiri in voie. Asa a si fost. La 19 grade C deja 23 se resimt. Insa nici nu conteaza.

Drumul serpuit din DN2E85 inspre Blajani trece prin satul Zilisteanca. Se contureaza o prima impresie care ii da sufletului aportul de sanatate. Un sat incredibil de frumos, lin curgator de la campie, spre deal.

Pamant facut bucati, dar lucrat. Tarlale cu lucerna, rapita… O bretea de salcami infloriti te trimite cu gandul la copilarie, la zborul neobosit al albinelor care aduna polen pentru a face mierea cea dulce si plina de virtuti terapeutice… Sunt si animale – ce-i drept, putine, caci in curtile zilistenilor stau figurile piticilor care o inconjoara pe Alba ca Zapada. Ipsos kitchos. Aceste statuete tin locul animalelor. Nu mananca iarba, dar o ocupa in pofida bietelor vaci care ar aduce aportul zilnic de hrana oricarei familii.

 

Pauza. Urmeaza o bucata de drum care taie in curbe incredibil de stranse viile blajenilor. De aici, scena ridicata deasupra Slanicului apare incredibil de frumoasa. E pur si simplu un deal pictat deasupra apei, a zonei Maracineni-Sapoca. Pamantul e negru, semn de ingrasamant din grajd, spun oamenii, iar forfota din vii arata ca au loc primele lucrari importante in vii.

La capat de loc, rar vezi cate o batrana Dacie, majoritatea au masini scumpe, marci straine. Acesta e semnul prosperitatii. Se spune ca nu vinul le face gospodaria frumoasa acestor oameni, ci harnicia lor. Sunt urmasii ardelelnilor de la Blaj, care la final de secol XIX au plecat din zona lor pentru a intemeia acest sat.

Aflu insa de la un batran, care a strans un brat de iarba pentru pui, ca sunt in fapt in satul Soresti, primul al comunei. Oameni cumsecade, urmasi demni ai blajenilor ardeleni. Iar biserica din acest sat cred ca e cea mai frumoasa din partea asta de Buzau. Fara sa intru, primesc semn de armonie si de unitate a oamenilor in jurul unei constructii frumoase, blande, inconjurata de un gard bine construit, de gospodarii locului.

 

Blajani este de fapt o comuna asezata intr-un impresionant amfiteatru, caci in jur stau de veghe dealuri mai inalte care culmineaza pe la Bisoca si Pardosi. Nimic nu distruge prima impresie. O comuna care nu ridica mana la rata infractionalitatii, dar nici nu e premianta la recolte sau competitii electorale. O liniste ce denota cumintenia oamenilor cu sange ardelean. Casele sunt suficiente, dar putine apar impozante dupa moda anilor 2000.

Oamenii sunt si aici imbatraniti, insa apar si tineri destui cat sa fie o scoala plina de copii, de la pregatitoare si pana la a VIII-a. Profesori tineri, copii curiosi.

Revin la vie, pentru ca gramezile de corzi taiate in anii anteriori, plus in primavara aceasta, insotesc fiecare margine de tarla. Desigur, exista si aici loturi lasate parloaga, iar legea care reglementeaza acest aspect nu e pusa in aplicare, pentru ca e mare piedica electorala.

 

La intrarea intr-o zona cultivata exclusiv, desigur, cu vita de vie, batranul Potarniche e insusi linistea intruchipata intr-un blajean. Tine pe mana un scaun in trei picioare, din acelea mesterite acasa pentru a sta lejer pe marginea lacului, la pescuit. Potarniche sta insa de paza, la vaca ce paste cuminte pe un pamant lasat parloaga.

Intru in vorba cu unchiasul, care imi spune cu durere in glas: Vedeti cum e aici? Si ca asta sunt multe… oamenii au imbatranit sau nu mai au cu ce sa-si lucreze palma de loc. Aici a fost colectiv, inainte de 1989. Totul era lucrat sistematic. Un singur soi de vita de vie si toata lumea stia ce are de facut. A venit vremea asta si ne-a dat peste cap. Noi avem aici „Rosul de Blajani” care face un vin curios. In unii ani, boaba struguerlui e rosie ca sangele si iese vinul alb… dar in majoritatea e rosu rubiniu, gros sau subtire ca o ata… si bun tare! Ni s-a dus vestea peste mari si tari ca avem vin bun, de asezat langa carnatii de Plescoi. Inainte de 1989, cine reusea sa cumpere vin rosu de Blajani, pentru nunta copilului, era mare domn… insemnat, nu prapadit! Acum… vinul nostru e scump si nu-l mai ia nimeni. Dar anul trecut nici nu s-a facut, asa ca e mai bine!

 

Il ascult cu placere si ii urmaresc mana, care se intinde peste vii ca o protectie peste avutia pe care cei peste 1200 de locuitori din Blajani o au. Domnul acesta, trecut de 70 de ani, e el insusi o enciclopedie. Imi spune ca la 50 de metri de el, in vii, e domnul invatator Ion Ene, invataorul satului si cel care a dat vinului numele de „Rosu de Blajani”. El a mesterit numele, iar gustul l-a dat pe buzele ambasadorilor francofoni.

Il caut sub ciresul din vii pe „ambasadorul” vinului de Blajani, care se arata deschis si-mi spune cum oamenii si viile acestor locuri ar fi putut fi astazi altfel. Imediat dupa 1990, eu si domnul Pauna din satul Soresti am pus bazele, cred, uneia dintre primele asociatii din judetul Buzau. Prietenii Prouille. Ne doream noi de la francezi, caci asociatia era cu francezii, sa primim ajutor. Ei au venit de cateva ori, la propriu, cu ajutoare… stiti ce ne aduceau. Le-am primit, dar la vreo doi ani le-am zis ce nevoie avem noi, ce fel de ajutor… sa invatam de la ei sa ne dezvoltam. Si am mers, domnule, in regiunea Champagne, de unde erau ei. Asta, dupa ce ei au venit de multe ori la noi si cand vedeau cum arata viile noastre le vaitau pur si simplu. Noi nu prea intelegeam.

 

Domnul Ene se uita lung pe sirul de vita de vie. Ar vrea ca legenda rosului de Blajani cu efecte afrodisiace sa renasca, iar licoarea cu gust sa intre in restaurant.  Dupa ce am mers la francezi si am vazut cum lucreaza… si ce inseamna asocierea… am venit acasa si le-am spus detinatorilor de vii. In prima instanta au intrat cativa si sunt si azi in asociatie. Am luat si vreo 70.000 de euro finantare Phare pentru tractoare si utilaje pentru vinificatie, am facut si vin si mai pe tot l-am dat suvenir. Acolo s-a stins totul. Oamenii de la noi cred in continuare ca asocierea e colhozul de odinioara si fug de ea. Prefera sa se cazneasca singuri, in loc sa-si poata lucra via ca la carte. Asa s-a dus si entuziasmul nostru, dar dupa ce aici, la Blajani, intre viile noastre a venit ambasadorul Frantei de dinainte de domnul Benoit de acum, dar si Daniel Coullon din Belgia. Imi e acum prieten. Toti au fost incantati la maxim si au dus vinul nostru acasa la ei. Francezii si belgienii sunt de-a dreptul fascinati si cred ca noi, cu Rosul de Blajani suntem celebri afara si nu acasa.

 

Batranul Potarniche imi explica si de ce se pare ca Rosul de Blajani e acum cel mai bun vin din judetul Buzau. La noi nu au ajuns prostiile. Oamenii fac vin putin, cat da Dumnezeu, dar e de calitate. Nu-l inmultim cu zahar sau prafuri. E clar ca buna ziua!

Plec din Blajani lasand cei doi interlocutori intre viile roditoare. Ramane insa pofta. Nu sunt bautoare de vin, dar rosul acesta afrodisiac ar fi de degustat. O licoare cu gust aparte, care vrea sa se aseze oficial in meniurile europenilor. O licoare care a intrat in UE inainte de insasi tara noastra.

Las in urma aceasta frumoasa scena naturala din judetul Buzau. O scena care da sobrietate, e de calitate si renumita, una cu oameni faini, multumiti cu intimitatea unei frumoase localitati de deal din Buzau.