REPORTAJUL DE DUMINICA: Miracolul nasterii din februarie

Nasterea in sine este un miracol pe care il pot explica insisi specialistii in domeniu in mica masura. La fiecare specie in parte, nasterea aduce fericire cu pretul oricarui scrificiu.

 

La oameni, nasterea este fructul unei vieti intregi, este cel mai asteptat moment care alcatuieste familia, ii da sens si rost mai departe. Poate fi dureroasa uneori, sau fericita in intregime.

Despre nastere, oameni mari si copii, fiecare stie sa ticluiasca frumoase cuvinte, pentru ca fiecare simte in felul sau povestea venirii pe lume.

La animale, nasterea este o lectie. Asa mi se pare mie acum, in luna februarie, considerata de catre crescatori, luna mieilor. Cea mai rodnica luna din an, luna care anunta cat de bogat le va fi anul, ce se va intampla cu turma sau cireada si ce asteptari poate sa aiba el fermierul.

 

Mi-am dorit ca astazi sa mergem in stana de capre a lui Marcel Barzoiu din Carligu Mic, insa pe de o parte zapada, pe de alta o nefericita intamplare in familia crescatorului, amana reliefarea povestii din stana de campie. Aruncata la intrarea intr-o campie intunecata chiar si cand e ninsa, stana lui nea Marcel adaposeteste capre frantuzesti. Era o curiozitate. Cum simte ea frantuzoaica cornorata gerul din Baragan? Da lapte cat biata romancuta care stie sa se hraneasca bine cu iarba rea de pe inaltimi? Aduce pe lume iezi la fel de repede ca a noastra? Si… cat de greu ii e fermierului sa intre pe o piata dorita, dar inca nu foarte bine reglementata, cea a laptelui si branzei de capra?

Pana ajungem la Marcel, in campie, mai urcam o data sus la munte, acolo unde cresterea animalelor s-a nascut cam in acelasi timp cu oamenii locului. Cand s-a nascut pruncul muntencei, pe batatura erau deja cativa miei. Mieii si prichindeii au crescut impreuna, pentru ca impreuna sa aiba grija de tot ceea ce au agonisit parintii intreaga viata, carand cu spatele din munte.

 

Luam drumul la masurat pana dincolo de Sarulesti, sus, in mica Elvetie din muntii Buzaului – la Bisoca, dar ne abatem de-a stanga, intr-un sat –  Lopatareasa. Cand se inzapezesc zone din judetul Buzau, satul acesta este cap de lista si ramane asa, accesibil numai piciorului, pana cand soarele prinde putere si termina lupta cu zapada. O topeste. Asa este si acum, la trei saptamani gata, de cand a cazut prima ninsoare.

Mana de oameni care isi duce zilele in sat are cateva bucurii. O biserica, un magazin – primul, deschis in 2013, o gradinita si o scoala. Atat. Cabinetul medical este la vreo 12 km de sat. Farmacie nu este si aproape ca s-ar lipsi si de drum, chiar daca la un moment dat niste francezi au dat bani pentru asfaltarea lui. Dar unde-s banii, caci asflat nu e?

Despre Lopatareasa v-am spus o poveste frumoasa in luna iunie, anul trecut. Este cea a unui ciupercar, Trandafir Casaru, care ii indeamna pe sateni sa se dezvolte cumva si o face si-acum, in mod sanatos, pentru ca pleurotusul cultivat de el este inlocuitorul carnii.

 

Masina ramane de paza deasupra satului, tocmai in drumul judetean care leaga satul de restul comunei. Pe jos, vreo trei km, zic sa fie, prin zapada topita de izvoarele de apa plata care ies din pamant in mijlocul drumului pana la Lopatareasa in sat.  Nu misca nimic. Nu latra nici un caine. Nu se simte decat miros de fum care iese lenes pe hornurile bine construite de munteni.

Caut casa lui Florin Stemate. Un tanar trecut vreo cativa ani de 40 care a pus pariu ca va rezista aici, unde s-au nascut tatal, bunicul si el. Mai greu sau mai usor este viata care le-a fost oferita. Nici urma de casa. In spatele portii bisericii, un barbat fosneste o scaosa goala. O strange la piept si se uita lung dupa mine.

Intorc capul si intreb de Stemate. Mai am de mers. Pana la ultima casa care se va zari intr-o poiana, pe dreapta, intr-o vale. Fermierul acesta si-a  facut propriul drum din cel comunal spre casa. Taie poiana, care e tot a lui. Altfel, mersul pana acasa i-ar fi zilnic o pierdere mare de timp.

 

Intampinarea e facuta, asa ca intr-o veritabila ferma, de un caine de paza. Mare. Bine hranit si bine intentionat. Isi apara casa. Florin Stemate e in prejma grajdului. Nu este ora mesei la oi, dar trece sa vada daca s-a mai nascut  vreun miel. E luna cea mai frumoasa. Februarie trage linia.

„Am pana acum 60 si mai astepta pana, maxim, la 15 martie, inca vreo 20. E grajdul plin”, ne spune Florin. Ii zambesc mustatile cand vorbeste despre pasiunea lui cea mai mare.

„Cand veneam de la scoala, eu copil fiind, aruncam ghiozdanul pe aici prin fata si verificam animalele. Antonia, fata mea, face la fel. O si vad ca apare in poarta grajdului cu ghiozdanul in spate si ramane la oi pana cand ne ducem unul dupa ea sa intre in casa, ca e frig acum, e iarna, si mai are si lectii de facut. Antonia il prefera pe Orlando, un mielusel cuminte tare. Nu stiu ce-oi face la Paste cu Orlando!?”

 

Povestea spune ca fermierul din Lopatareasa are 12 vaci de rasa mixta,  aduse de peste munte de la Harghita. A dat sura carpatina neaosa pe una care produce carne, dar si lapte. Trei dintre vaci vor produce minunea in martie. Au partea lor de grajd, separat.

In partea din dreapta, cea mai mare, galagia e asemanatoare cu aceea dintr-o gradinita in  care prichindeii cu greu se pot stapani sa nu cante cand au ei chef. Tot asa este si in grajdul lui Florin Stemate. Cate trei miei zbiara deodata si mamele lor ii cauta cu botul umed. Imaginea este frumoasa. Nasterea are alte defintii aici. Nici o oaie nu-si incurca puiul. Il simte dupa miros, il tine aproape si il ocroteste cu capul. O alta il are strans intre picioarele ei ca mama care-si tine pruncul in brate. Joaca are si ea rolul ei. Berbecutii isi iau avant pentru ca in doi metri maxim sa cada pe spate, a neputinta…

 

Fermierul are o suta de oi adulte si in fiecare an spera sa isi mareasca efectivul. „Februarie tot, plus o parte din ianuarie si una din martie sunt tot sporul nostru. O sa vand eu si la Paste activa miei, insa vreau ca stana pe care mi-a dat-o tata sa o maresc cat pot de mult. De fapt, cat or putea bratele astea doua sa duca pentru ca aici muncesc eu, sotia si mama. Tata nu prea mai poate. Era de baza candva. Dimineata la cinci sunt pe linia grajdului. Le dau fan, apa si verific fatarile. Toate au adus pe lume miei sanatosi si fara chinuiala pentru ele. 60 pana acum, e foarte bine. Stiti cum e treaba anul acesta? Vara a fost lunga, iarba destula si grasa, ele s-au montat din timp si fata devreme. La Paste o sa avem miei de 25-30 de kg. Asta este! Dupa ce le dau de mancare, ma imbrac de serviciu. Am cativa km pana la munca. Dupa amiaza, din nou aici”, descrie pe scurt, gospodarul, cum curge ziua pentru el si ai lui.

Si sa vrei, nu te poti concentra in concertul de behaituri scurte si ascutite din grajd. Ca le-o fi foame, ca se sperie de straini…

 

Mai bine iesim. Il lasam pe fermier in imparatia lui pe care si-o simte cel mai bine, din care nu il poate scoate nimeni nicioadata, nici macar sotia care ar vrea sa locuiasca la oras. La Lopatareasa, oamenii acestia au ceea ce noi la oras poate ca nu avem. Libertate. O libertate sinonima cu viata de zi cu zi. Este ea  lipsita de confortul unui mijloc de transport, insa e plina de bucurie, de fericire, de sanatate deplina.

Oamenii de aici au muntii in spate si primesc fericirea atator animale de care au grija in fiecare zi. E o altfel de viata pe care fermierul de la munte nu vrea sa o schimbe cu nimic din lumea asta. Din contra, vrea sa-i adauge un grajd nou pentru animale, sa-si termine casa de locuit si sa-si mareasca stana. In fiecare an! Ca si nasterea.