REPORTAJUL DE DUMINICA: Rana deschisa din sufletul unei mame

Viata si moartea isi impart oamenii, echitabil sau nu. Cei sanatosi sunt trecuti uneori in partea mortii, iar cei bolnavi, lasati sa supravietuiasca in barca vietii. Sanatoasa, daca asa se poate spune despre o mama care ducand dorul lipsei durerilor, are inca lacrimi, rani si cuvinte care s-au impietrit in inima dupa ce speranta ei de ajutor s-a stins intempestiv, este si mama Elenei Popescu, jurnalista care impreuna cu colegul ei Ionut Barbu si alte 17 suflete s-au inaltat la cer in dimineata zilei de 24 mai 2004. Acestei mame i-au ramas multe intrebari fara raspuns, i s-au adaugat evenimente pe care la 10 ani, de la pierderea copilei ei dragi, nu si le poate explica. A devenit, pana la urma, imuna in fata avalansei de diplome, omagii si chestionari jurnalistice.

 

La Buzau, acest weekend este al amintirilor si al omagiilor. Isi aduc aminte autoritatile, din obligatie, despre cei 18 oameni care si-au pierdut viata in deflagratia de la Mihailesti, in zorii zilei de 24 mai 2004. Unii vin in fiecare an, la ceremonia de comemorare, gata plictisiti. Depun o coroana la Monumentul Eroilor de la marginea DN2E85 si uita repede de Mihailesti – devenit doar un moment de bifat in agenda zilei.

Inca indoliate, rude ale celor 18 decedati fac nota aparte intr-un colt. Au trecut deja 10 ani de cand ranile supureaza in sufletul lor.

Mihailesti, 24 mai 2004, ramane ziua marilor intrebari care macina adanc si clipa de clipa cel putin un suflet de mama. Sunt cu siguranta mai multe, dar pe acesta stiu a vi-l prezenta, cunoscandu-l.

 

Ieri, 24 mai, din initiativa conducerii Inspectoratului Judetean pentru Situatii de Urgenta Neron Lupascu din Buzau, a camarazilor celor sapte pompieri cazuti la datorie in deflagratia autocamionului incarcat cu peste 20 de tone de azotat de amoniu, la Mihailesti s-a auzit din nou neputinta in fata mortii.

La 10 ani de cand 18 oameni, intre care sapte pompieri si doi jurnalisti, si-au luat adio aici de la viata, raman inca multe de spus.

Momentul ceremoniei de la Mihailesti dezveleste, de fiecare data, o amaraciune profunda in sufletul celor care de 10 ani sufera in continuu. Le-au murit aici copii, parinti, frati.

A fost cosmarul care a schimbat o legislatie, a adunat peste 4.000 de file intr-un dosar care a trenat cativa ani in justitie, a scris istorie si a dus la demiteri la nivel inalt, a dezvelit caractere si a pus doliu vesnic peste 18 familii.

 

La Valea Ramnicului, mama fostei jurnaliste Elena Popescu vede intr-un fel aparte momentul 24 mai 2004. Au trecut 10 ani, dar rana din sufletul ei nu se prinde deloc, nu vrea sa devina cicatrice. 24 mai este ziua in care aceasta mama, dis-de-dimineata porneste spre cimitirul din sat.

Acolo, Elena asteapta din ceruri, cateva fire floarea-soarelui. Dar nu in fiecare an, mama ei are de unde sa-i aseze pe monument florile pentru care i se luminau ochii. Merge insa la ea si este singura, cam de noua ani. Singura care merge la mormantul fiicei sale.

Ingenuncheaza si imbratiseaza locul. Mahnirea intiparita pe chip spune ca mama aceasta se astepta ca aici sa apara cel putin o data pe an cineva care se simte inca vinovat pentru 24 mai 2004. Sau poate asa-zisii prieteni ai Elenei, ori colegii. De fiecare data isi sterge lacrimile si arunca o privire in spate. A trecut de ora 9, si de 10, si la Elena nu a venit nimeni. Decat mama.

 

Asa incepe povestea rupta, in fiecare an, din prezentul 24 mai 2004. Ziua aceasta blocheaza in ea timpul, sfasie existenta si opreste in loc viitorul.

Nimic nu mai este cum trebuia sa fi fost, pentru mama Elenei. O poveste scrisa in fiecare an cu suferinta. Agasanta dorinta a presei de a o face sa-si arate suferinta o intristeaza si mai tare. De fiecare data isi doreste sa stea in liniste langa fiica ei, fara a spune din nou ce a fost si cum ii este acum fara copilul in care-si pusese sperantele de viitor. Dupa ce ii povesteste Elenei, la mormant, cat de greu ii este fara ea, mama aceasta merge acasa, unde are un adevarat altar dedicat fetei cu ochii atat de vii incat in ei cuprindea lumea, dintr-o data. Poza Elenei, steagul tarii, candele, uneori si flori, o masa si amintiri ale nepretuitei fiice. E locul in care mama aceasta exista inca. Aici isi spune oful in fiecare zi si tot aici are uneori curaj sa zambeasca usor, chipului drag, din fotografie.

 

Mai sunt si cateva omagii pe care le-a primit de la autoritatile centrale sau locale. Nimic insa nu are viata. Doar chipul vesel din fotografie ii da uneori senzatia ca viata poate prinde contur si intr-o rama. O clipa, doar. Cat sa-si mai oblojeasca si ea, mama, rana din piept.

Daca as reveni la inceputul acestui articol, adica la Monumentul Eroilor de la Mihailesti, as spune ca mama aceasta a mers o singura data la ceremoniile comemorative. S-a retras apoi in lumea ei, nestingherita de autoritati plictisite, ori poate atatate de vreo campanie electorala, sa fie prezente la acest eveniment.

Acolo, la Valea Ramnicului, langa Elena e lumea ei. An dupa an, mama aceasta nu si-a mai dorit sa mearga la Mihailesti – locul unde Elena a plecat de langa ea pentru tordeauna. Pentru ca asa a programat divinitatea sa fie.

Nu mai cauta explicatii, ci cauta indurare la ziua de astazi si la cea de maine, pentru ca mai are un copil pentru care trebuie sa-si sugrume baierile inimii ranite si sa zambeasca, uneori.

 

Despre neputinta de a fi social intr-o lume fortata de eticheta, mama aceasta ar putea sa vorbeasca de fiecare data. A facut nota aparte mereu si isi aminteste ca si rudele pompierilor si localnicilor din Mihailesti, decedati tot in craterul provocat de explozia autocamionului incarcat cu peste 20 de tone de azotat de amoniu, aceleasi sentimente aveau.

Daca ar intelege cel putin un oficial, ca 24 mai este, pentru mama aceasta,  fiecare zi din fiecare an, poate ca rana ei nu ar mai supura si dupa 10 ani de la tragedie. Pe sufletul ei tristetea insasi si-a facut monument, iar ea ii pune cate o floare de lacrima zilnic, atatea zile cate o mai avea.