REPORTAJUL DE DUMINICA: Sanatate, sireturi si colinde

Nu-i asa ca asteptati colindatorii? Ca va este dor de copiii in costum popular autentic si cu naframa pe cap, ori cu caciuli din blana de oaie? Copiii aceia care stiu bine sa colinde asa cum si bunica mea invata de la mama ei, in urma cu 94 de ani?

 

Nu va e dor ca gutuile sa se lase legate cu o sforicica subtire si sa stea agatate de crengutele pomului de iarna pana pe la Sf. Ion? Sau poate ca dorul vine de la lipsa caldurii cu miros de lemn?

Pentru toate aceste lucruri frumoase scriu astazi, despre cele mai sanatoase sarbatori din an pe care nu este nevoie sa le chem, pentru ca ele vin singure, in mod sigur.

Dau sanatate sufletului – pentru ca il bucura vreme de doua saptamani, trupului – pentru ca il ajuta sufletul incantat de adevarata viata, dar si mintii – care retine doar partea pozitiva a vietii.

Ganditi-va ca nici o alta zi decat cea de primit colindatorii nu poate fi mai inaltatoare. Lasa in urma o stare de bine atat de placuta, pe care prin februarie o simtim ca pe o amintire pe care o chemam in prezent.

 

Ion si Sanda Zota sunt temerarii colindelor din judetul Buzau. Specialistii si colegii ii spun domnului Wikipedia sau Ghidul pentru ca stie atat de multe legende si povestiri despre minunatele sate de munte de pe Valea Slanicului, incat i-ar mai trebui o viata sa le aseze si pe hartie. Numai ca oamenii adevarati nu sunt cultivati de catre autoritatile in domeniu, iar domnul Zota este mult prea modest ca sa se ceara publicat, bagat in seama, urcat pe scena, scos in fata, laudat sau premiat.

Pornesc cu acest gand spre Lopatari. Parca de fiecare data am emotie sa-i intalnesc pe sotii Zota, pentru ca dascali mai dedicati elevilor decat ei poate unul singur in judetul Buzau am mai gasit.

Dupa chinuri cumplite cauzate de ger, sotii Zota predau acum intr-o scoala 80 la suta terminata, in satul Luncile. E asa de frumoasa scoala, incat copiii cu greu s-au obisnuit cu ea.

 

Dintotdeauna, Ion Zota a fost un dascal erou. A predat la „simultan” cam tot timpul, inclusiv anul acesta. Dar stiti cum incepe fiecare ora de curs in sala domnului acesta? Cu o melodie populara.

Elevii, toti, se ridica in picoare langa bancute si canta melodii vechi care reprezinta Valea. Nu toata melodia. Doar cateva strofe astfel incat, si imi spune domnul Zota metoda didactica, sa-i atraga pe elevi, sa fie receptivi la o ora dificila de matematica.

E cea mai frumoasa poveste despre scoala pe care am trait-o dupa ce mi-am terminat eu studiile. Iti da fiori placerea cu care un domn trecut de 55 de ani isi pune ambitia in fiecare zi sa-i vada oameni mari pe copiii muntenilor din satele raspandite pe coamele muntilor sub care zac zacaminte de fier si gaze naturale, ori pe langa care palpaie focuri vii si izvoare cu apa vie.

 

Nici nu trebuie sa vezi invatamantul modern decat asa cum procedeaza domnul Zota. Copiii nu absenteaza, desi unii provin din familii atat de sarace incat fratii, intre ei, se asteapta la usa cu ghiozdanul in spate, ca sa poata primi bocanicii numai sa mearga si azi la scoala.

Povestea pare rupta din anii ’50, insa nu e deloc asa. E din 2013, cand Mosul ar trebui sa nu mai colinde doar aceleasi centre de plasament si camine de batrani – la unele merg cate trei, patru, chiar cinci mosi cu daruri – ci sa urce la munte, iar domnul Zota ar sti sa-i indice elevii buni la carte, dar ai caror parinti nici bani de pixuri si creioane nu le pot da.

Mai tarziu am sa va spun povestea sireturilor si a colindelor.

Copii frumosi, curati si cinstiti de munteni care au invatat de la sotii Zota sa respecte traditia.

 

In urma cu putini ani, copiii pe care-i educa sotii Zota invatau peste drum, intr-o parte a cladirii fostului magazin satesc. Usile stateau ridicate cel putin cinci centimentri deasupra tocului, ferestre batrane din lemn dardaiau la unison cu copiii care invatau alfabetul cu hainuta pe ei. Au fost cei mai grei ani din cariera, spune domnul Zota care are ora de matematica acum, cu doua clase.

Ma intorc in timp, pentru a va face o imagine despre cum a fost. La o usa distanta de clasa domunului Zota, doamna Sanda avea lectie deschisa. Este educatoare.

Doamna aceasta chiar este un dascal minunat, cea mai eleganta doamna educatoare pe care un copil o poate vedea la catedra. O eleganta in limita salariului de dascal, dar de foarte bun gust. In clasa veche, parca asa de veche precum satele din jur, copiii stateau cumintei in scaunele si desenau. Au lucrat cu doamna fel si fel de minunatii din hartie. In ochiul geamurilor scalciate, doamna si copiii desenasera fulgi de zapada si globuri. Si aci avea sa vina Mosul.

As mai zabovi, insa nostalgia anilor de scolar de oras ma face sa ma rusinez cand stiu cate mi s-au oferit mie si cate le lipsesc acestor copii care uneori nu reusesc sa mearga mai departe din cauza saraciei, desi mintea le e sclipitoare.

 

Imi iau ramas bun cu gandul ca ne vedem la colindat, pentru ca incalzirea de la ora de matematica trebuie dovedita. Copiii au nevoie si de o minte sanatoasa, deschisa catre cunoastere.

Mai este putin si puteti si dumneavoastra sa-i primit pe copiii din Lopatari, la colindat. Ar veni si anul acesta, insa se gandesc ca si dumneavoastra sunteti mai suparati de viata actuala decat in alti ani, cand deschideati larg usa acestor copii ca sa va aduca vestea buna a sarbatorilor de iarna.

Inainte de plecare, domnul Zota, cu un entuziasm fantastic, si pe care mi l-as dori si eu cand voi trece de 55 de ani, imi spune cum se gandeste sa repete cu copiii, cum verifica fiecare costum popular, cum reuseste pana la urma ca fiecare copil sa aiba costumul corect si sa stie versurile colindelor vechi nescrise in carti. Sunt colinde culese de domnul Zota in serile de iarna, de la batranii Pertea din Plaiu Nucului, de la femeile din Lopatari, Terca sau Plostina ale caror nume pot fi Stemate, Culita, Laba si doar dansul le stie corect pe toate. Sa tunem minte: sanatatea unei natii sta, in buna masura, in felul in care stie sa-si pastreze traditiile si sa le promoveze din generatie in generatie!

 

Mai aflu ca intr-o vara, un specialist din Japonia a ajuns la el, la invatatorul din Lopatari. A vrut sa filmeze jocurile si traditiile populare de acolo. A mers cu japonezul la Plaiu Nucului si l-a invatat braul muntenesc. Un dans popular romanesc plin de semnificatii, pe care daca-l joci, parca iti da energie, te simti dintr-o data puternic si sanatos.

De colinde nu mi-a povestit, insa am avut sa-i vad pe copiii domnilor Zota putin mai tarziu, intr-un spectacol care a lasat „masca” vreo doua sute de persoane. Doamna Zota a avut misiunea sa-i imbrace pe copii, domnul le-a captat atentia si a urcat pe scena.

Numai ca… inainte de scena, doi dintre copii aveau niste pantofi atat de mari incat le ieseau din picioare. Mai mult, pantofii nu aveau sireturi.

Un barbat, muntean si el la origini, si-a scos din bagaje pantofii, a luat sireturile si le-a taiat in patru. Fix pentru piciorusele colindatorilor de la munte.

 

Si au urmat sarbatorile de iarna, care iata cum s-au desfasurat Un intreg autobuz i-a incaput pe colindatorii de la Lopatari. Copii, unul si unul, plus cativa batrani care au uns bine buhaiul si l-au pus la treaba, asa, ca odinioara, bunicul cu flacaii din sat. O ulita de colindatori asa cum numai in satele de munte Lopatari, Manzalesti, Chiojdu si Gura Teghii poti vedea in 2013.  S-a intamplat cativa ani in urma, dar povestea se va repeta si in acest an.

Curtea gospodarului care a primit colindatorii s-a umplut de voiosie, iar vecinii necunoscatori de astfel de obiceiuri s-au postat printre tambrele gardului ca sa-si poata bucura sufletul. Programul a fost complex. De la Steaua sus rasare si pana la Sorcova, intreg registrul romanesc de colinde, insa de departe spectaculos este Plugusorul de la la munte. Al celor mari si al celor mici.

Farmecul acesta este cel care iti ridica sufletul la cer, ti-l innobileaza de bunatate si ti-l lasa asa pana dupa Revelion, cel putin.

 

Aproape un ceas, cu cele mai alese colinde romanesti. Copii care stiu sa poarte costumul popular ca pe o tinuta normala, potrivita originii lor, nu ca pe niste haine de fite pe care trebuie sa le imbrace pentru ca asa cere programul.

Copiii acestia le spun pieselor din costum pe nume, stiu ca au naframa de la bunica sau ca itarii au fost purtati de bunic si la hora din sat. Intre doua colinde, domnul Zota face prezentarea urmatorului. Spune in date istorice povestea colindului si da tonul.

Dintr-o margine, doamna are grija la tinuta si comportamentul copiilor. Daca au costum popular pe ei, trebuie sa arate ca sunt demni de portul lui. Doamna este severa, dar isi foloseste zambetul atunci cand ii atentioneaza pe copii, cu privire, la o greseala sau alta.

Tot doamna are grija ca toti copiii sa urce in autobuz, sa manance frumos si sa-si vorbeasca cuviincios.

Sarcinile sunt egale.

 

Spectacolul se termina in sunetul buhaiului. Batranii de la munte au colindat un plugusor aparte, rad, se bucura ca primesc aprecierea gazdei si parca ar ridica pasul de joc. Asa e la buzoieni! Traiesc aceste sarbatori ale iernii ca pe o lauda a muncii de peste an. E vremea cand omul de la munte se aduna pe langa focul din soba, isi fierbe o cescuta cu tuica de pruna si asteapta linistit ca felia de dovleac sa se coaca in cuptor. Pune cateva nuci zdrobite deasupra si savureaza bunatatea ca pe o minune pregatita numai pentru el.

In zilele care stau sa vina, domnii Zota si copiii din Lopatari ar trebui sa-si pregateasca plecarea spre oras. Ar putea veni cu colindul si la dumneavoastra, daca doriti sa-i primiti. Stiu versuri vechi si se comporta ca niste adevarati purtatori ai unei traditii care ne face sa ne simtim sanatosi pe deplin!

Iar argumentul acestui reportaj este respectul pe care un reporter il poarta celor care dovedesc ca muncesc si fac munca lor de calitate! Nu-si permit sa sacrifice generatii de copii, ba chiar le insufla acea simtire sanatoasa de a fi OAMENI, in viata!