TERAPEUTUL TAU: Fata in fata cu grijile fundamentale. Frica de moarte
Freud spune ca in inconstient nu exista timp, nu exista sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii, ca in inconstient suntem cu totii convinsi de propria nemurire.
Psiholog Taisia TRICA
Celebrul teoretician si psihoterapeut Irvin Yalom identifica cele patru griji fundamentale ale omului: moartea, libertatea, izolarea, lipsa sensului. Oricare dintre acestea sau toate la un loc dau nastere unui conflict dinamic existential. Dintre acestea, moartea este grija cea mai usor de sesizat atat de catre subiectul in cauza, cat si de catre cei din jur. Astazi suntem, maine vom inceta sa mai fim. Nu este nicio scapare. Constiinta acestor griji conduce catre angoase, care la randul lor vor declasa diverse mecanisma de aparare.
Suntem muritori si este necesar sa privim viata din aceasta perspectiva. Atat stiintele psihologice umaniste, cat si cele teologice ne invata acest lucru. Teama nu ne aduce un plus de confort, ci din contra. Studiile au aratat ca in absenta ideii de moarte se toceste sensibilitatea fata de viata, iar ideea confruntarii cu moartea aduce de cele mai multe ori schimbari personale.
Desi dimensiunea fizica a mortii ne distruge, ideea ei ne salveaza. Moartea are un mare impact atat asupra unui subiect, indiferent daca este iminenta sau nu, cat si asupra celor din jur, confruntati la randul lor cu propria angoasa.
Terapia, prin metode specifice, poate sa-i ajute pe oameni in ambele situatii. Moartea, pe care majoritatea o consideram a fi marele necunoscut sau nenorocirea cea mai grava care s-ar putea abate asupra noastra, a fost numita de Freud scopul vietii. Moartea este totusi ceva de care ar trebui sa fim constienti cu totii, doar cu totii suntem datori sa trecem prin ea. Avem reactii diferite fata de moarte, in functie si de situatii, atitudinile noastre putand avea diverse consecinte. In inconstientul nostru, suntem nemuritori. Este imposibil sa ne imaginam propria moarte, pentru ca, sustine Freud, atunci cind incercam, ne dam seama ca suntem de fapt prezenti acolo. Asistam la propria moarte, atunci cand ne-o imaginam. Nu putem concepe cum ar fi sa fim cu adevarat morti, inexistenti, fara a putea, spre exemplu, gandi sau vedea. Nu putem accepta ideea propriei morti, in adancul nostru nu credem in propria moarte.
Asa cum spune Freud, in inconstient, cu totii suntem convinsi de propria nemurire. In inconstient, nu exista timp, nu exista sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii. Freud chiar credea ca frica de moarte ascunde de fapt alte temeri si alte trairi emotionale ale noastre.
Ne-am putea intreba de ce a fost necesar sa stim ca murim. De ce nu putem trai fara sa constientizam propria finalitate? Caci acest gand al vremelniciei noastre, asa cum spuneam, produce cea mai mare angoasa a omului. Diferenta dintre angoasa si frica/teama este faptul ca angoasa nu are un obiect exact exprimat: este o frica de nimic… sau de totul. Este o frica de a fi ,,nimic” , de distrugere, de dezintegrare, de non-existenta. Teama de moarte este deci… o angoasa existentiala. Dar de ce anume ne temem de fapt?
Elaborand teste specifice pe care le-au aplicat unor voluntari, psihologii existentialisti au incercat sa afle care sunt temerile profunde in care poate fi ,,descompusa” frica de moarte . De fapt, de ce ne sperie atat de tare moartea? Ce inseamna ea pentru noi, oamenii , la nivel mental?
Raspunsurile au putut fi impartite in 3 categorii (Irvin Yalom):
1. Teama de evenimentul mortii (durere, insingurare, suferinta apropiatilor, etc.)
2. Teama de ceea ce urmeaza dupa moarte (iad, judecata, suferinta rudelor, neajutorarea persoanelor pe care le ocroteau,etc.)
3. Teama de incetare a existentei in sine, vazuta prin prisma INCETARII EXPERIENTEI (proiecte neterminate, senzatii disparute).
Primele doua categorii nu sunt temeri de moarte in sine, ci sunt temeri ,,legate de moarte” (teama de ceva ce apare inainte sau dupa moarte).
Teama reala de moarte este cea care se exprima, in ultima instanta, in unitarul incetarea experientei. Experienta care este definita prin proiecte (adica forme de creatie) si senzatii (adica ceea ce traim prin intermediul corpului nostru:simtiri, emotii si ganduri).
Teama de nimic, de nonexistenta, de dizolvare in mediul neorganizat, este deci teama de moarte… teama de lipsa de perceptii, de senzatii… teama de ,,a nu mai simti”, adica de a nu mai exista unitar, de a nu mai percepe mediul din interiorul unui sistem ,,individualizat” de exterior. Asa ca teama de moarte ar putea sa apara in momentul in care copilul incepe sa se perceapa pe sine ca ,,unitar”, separat, individualizat de mediu, ceea ce se intampla intre 6 luni si 3 ani, varsta la care apare, in conceptia lui Freud, teama de separare .
Oricat ar parea de ,,cinic”, pentru unii, experimentarea ideii unei posibile morti le-a imbunatatit mult viata, dupa ce amenintarea a incetat.
Raspunzand la intrebari de tipul: ,,ce s-a modificat in viata dvs dupa acest episod?”, subiectii au notat in principal urmatoarele aspecte:
1. Mi-am dat seama ce conteaza cu adevarat: iubirea, familia, etc. (in general valori umaniste).
2. Mi-am dat seama ca eu contez! (vreau sa imi urmez propria cale, sa ma implinesc pe mine, etc).
3. Nu mai pot amana sa traiesc: trebuie sa traiesc chiar acum!
4. Am invatat sa apreciez lucrurile simple: mirosul unei flori, frumusetea unui apus, sunetul unei viori, atingerea unei persoane dragi etc.
Desi dureroase sau infricosatoare, aceste experiente ale semenilor nostri ne pot arata faptul ca ,,stiind ca murim ,invatam sa traim cat mai bine”. Neimpinsi de la spate de gandul ca suntem muritori, ca viata este finita, nu am alege experiente care sa diversifice trairea, simtirea, si nu am simti nevoia de creatie care este de fapt incercarea de a ,,nu muri” , de a supravietui prin rezultatele creatiei noastre: copii, catedrale, tablouri, sau doar amintiri in mintea celor care ne supravietuiesc.
Desigur ca nu este necesar sa trecem prin experiente la limita mortii pentru a ne hotari sa ,,traim azi”. Poate ca anticii care tineau un craniu in casa, alaturi de dictonul ,,memento mori!” nu erau neaparat macabri, ancorati in propria lor existenta. Tolerarea angoasei existentiale este poate incomoda, dar ne da un sens real al vietii, in ultima instanta: senzatii, emotii, gandire, diversitate… experimentare cat mai diversa.
PS: Am scris acest articol cu gandul si sufletul la bunul medic si exceptionalul om care a fost Dr. Anca Elys Alexe. Drum bun printre ingeri, iubita mea prietena !
