TERAPEUTUL TAU: Autoresponsabilitatea (I)

Constientizarea limitelor si resurselor umane personale conduce la formarea unei imagini de sine echilibrata a demnitatii si respectului de sine si fata de ceilalti, la acceptarea dife­rentelor firesti dintre oameni, la cresterea spiritului de toleranta si la evitarea etichetarilor globale.

 

Conceptul de responsabilitate este unul dintre conceptele pe care le tot vehiculam sau de care ne lovim permanent. Cred ca este bine sa ne aplecam asupra responsabilitatii si din punct de vedere psihoterapeutic.

Toti oamenii sunt OK – fiecare persoana are valoare si demnitate umana. Chiar daca nu acceptam actiunile unor persoane, recunoastem si acceptam esenta lor de fiinte umane.

Fiecare om are capacitatea de a gandi – orice persoana (exceptand situatia celor cu afectiuni cerebrale majore) are capacitatea de a gandi. In consecinta, este responsabilitatea fiecaruia dintre noi de a lua decizii cu privire la propria sa viata si de a trai in concordanta cu acestea.

Oamenii isi decid propriul lor destin si aceste decizii pot fi schimbate. Majoritatea tiparelor noastre de interactiune cu lumea au fost formate in copilarie. Orice convingere proprie poate fi schimbata si redecisa, regandirea si schimbarea acestor decizii fiind posibila. Acest concept cheie inlatura culpabilizarea altora, incurajand autoresponsabilizarea si dezvoltarea personala.

 

Pentru inceput, sa ne focusam atentia pe formarea caracterului. Spre deosebire de temperament, care se refera la insusiri puternic ancorate in ereditatea individului, caracterul vizeaza indeo­sebi suprastructura socio-morala a personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului.

De cate ori vorbim despre caracter, mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare (Allport, 1981). Etimologic, termenul caracter care provine din greaca veche, insemnand tipar, pecete, iar cu referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Acest termen ne trimite la structura profunda a personalitatii, ce se exprima prin comportamente care, in virtutea frecventei lor intr-o gama intreaga de situatii, sunt usor de prevazut.

Caracterul este un subsistem relational-valoric si de auto-reglaj al personalitatii si se exprima, in principal, printr-un ansamblu de atitudini-valori. In structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de ati­tudini: atitudinea fata de sine insusi (modestie, orgoliu, demnitate, dar si sentimente de inferioritate, culpabilitate etc), atitudinea fata de ceilalti, fata de societate (altruism, umanism, patriotism, atitudini politice etc.) si atitu­dinea fata de munca.

 

Iata cateva dintre scarile Inventarului de Perso­nalitate California (C.P.I.), care il are ca autor pe Harrison G. Gough. Acest chestionar se bazeaza pe un demers empiric, operational, itemii fiind selectati in functie de capacitatea lor de a realiza descrieri specifice si coerente ale personalitatii si de masura in care scorurile obtinute permit formularea de predictii comportamentale valide.

1.  Dominanta: evalueaza factorii aptitudinali specifici liderului, dominanta, tenacitatea si initiativa sociala („Majoritatea discutiilor si certurilor in care ma angajez vizeaza probleme de principiu“).

2.  Acceptarea de sine: se refera la factori precum simtul valorii personale, acceptarea de sine si capacitatea de a gandi si actiona independent („Viata mea de zi cu zi este plina de lucruri care ma intereseaza“).

3.  Independenta: evalueaza libertatea deciziei si capacitatea de a actiona in functie de propriile dorinte („Imi este greu sa simpatizez pe cineva care se indoieste tot timpul si nu este sigur de nimic“).

4.  Empatia: capacitatea de a sesiza cu cea mai mare exactitate posibila cadrul de referinta intern si componentele emotionale ale unei alte persoane si de a le intelege ca si cum ai fi tu insuti aceasta persoana („Incerc, intot­deauna, sa tin cont de sentimentele celuilalt, inainte de a actiona”).

5.  Responsabilitatea : aceasta scara identifica persoanele cu un caracter onest, responsabile si constiincioase („Din respect pentru vecini, fiecare trebuie sa intretina spatiul din fata casei sale“).

6.  Socializarea: indica nivelul de maturitate si spiritul de echitate sociale la care a ajuns individul („Inainte de a actiona, incerc sa prevad reactiile prietenilor mei”).

7.  Autocontrolul: evalueaza gradul si suficienta dominarii de sine si absenta impulsivitatii si egocentrismului („Examinez o problema din toate punctele de vedere, inainte de a lua o decizie”).

8.   Toleranta: identifica persoanele cu convingeri si atitudini sociale care nu sunt bazate pe prejudecati, receptive si tolerante („As fi gata sa contribui din buzunarul meu pentru a indrepta o greseala, chiar daca nu sunt implicat direct in aceasta”).

9.  Realizare de sine prin conformism : identifica factorii de interes si motivationali care faciliteaza realizarea de sine in conditiile in care conformismul este un comportament pozitiv („Cred ca incercarile si suferintele vietii ne fac mai buni”).

10. Realizare de sine prin independenta : identifica factorii de interes si motivationali care faciliteaza realizarea de sine in conditiile in care autonomia si independenta sunt comportamente pozitive („Am impresia ca sunt aproape la fel de capabil si inteligent ca majoritatea oamenilor care ma inconjura”).

 

Constientizarea limitelor si resurselor umane personale conduce la formarea unei imagini de sine echilibrata a demnitatii si respectului de sine si fata de ceilalti. Se ajunge astfel la acceptarea dife­rentelor firesti dintre oameni, la cresterea spiritului de toleranta si la evitarea etichetarilor globale care-i pot impinge pe unii oameni, mai ales copii si tineri elevi spre periferia grupului din care fac parte (scolar), cu efecte negative asupra personalitatii acestora.

Formarea atitudinilor, elemente structurale principale ale caracteralui, implica metode si tehnici specifice. Complexitatea si unicitatea fiintei umane nu permite formularea si recomandarea unei singure strategii.

Comunicarea de tip persuasiv (puterea de convingere), metodele directe implicand conditionarile clasice si operante si unele metode indirecte (mai putin sistematizate, cu posi­bilitati scazute de evaluare a efectelor) sunt considerate utile in formarea atitudinilor, proces ce difera considerabil de cel al insusirii informatiilor, priceperilor si deprinderilor.

In ceea ce priveste metodele indirecte, ele actioneaza in mod deosebit prin mecanismele invatarii sociale bazate pe imitatie, pe identificare, pe exemple, pe modele si modelare.

 

*Taisia Trica este psihoterapeut, specialist in psihoterapie integrativa, consiliere psihologica, consiliere institutionala, consiliere cariera si management