TERAPEUTUL TAU: Izolarea existentiala – o necesitate in dezvoltare

Conceptul „izolare” este extrem de familiar fiecaruia dintre noi. El apare in practica terapeutica, dar si in viata de zi cu zi.

 

Intalnim trei tipuri de izolare: interpersonala, intrapersonala si existentiala.

Izolarea interpersonala este resimtita ca singuratate si se refera la izolarea fata de alti oameni. Sunt multe cauze pentru care cineva poate resimti aceasta stare: izolarea geografica, lipsa unor competente socio-emotionale, tulburari de natura psihica. La acestea se pot adauga si factori culturali.

Din ce in ce mai des, astazi, oamenii se pot confrunta cu izolarea in conditiile in care exista un declin al institutiilor care incurajau comuniunea umana, de pilda: biserica, medicul de familie, comerciantul local.

Mai mult decat atat, astazi, majoritatea familiilor sunt mai putin numeroase si se definesc ca fiind nucleare (mama, tata, copil/copii). Familia extinsa aproape ca a disparut si atunci avem din ce in ce mai multi oameni singuri.

 

Izolarea intrapersonala este procesul prin care omul separa parti din el insusi. Vorbim aici de o disociere, de o fragmentare a sinelui, de o suprimare a sentimentelor si dorintelor proprii. In clipa in care adoptam strategii de genul trebuie, esti obligat, in privinta dorintelor noastre, dovedim neincredere in propria judecata si o ignorare a potentialului de care dispunem.

Din perspectivele psihoterapiei integrative, efortul comun al persoanei si al terapeutului consta in descoperirea partilor „negate” sau „abandonate” si includerea lor acolo unde le este locul, adica in noi.

Partile uitate si readuse la lumina vor face „intregul” cu adevarat intreg si ne va fi mai usor sa fim, sa functionam.

Uneori este un proces anevoios, deoarece aceste parti sunt necunoscute la nivel constient sau inacceptabile.

 

In ceea ce priveste izolarea existentiala lucrurile sunt mai complicate, in sensul in care vorbim de o „separare de o lume”, in ciuda unor relatii foarte bune cu lumea si cu cei din jur. Desi prezenti in lume, parca nu am mai fi acolo, parca lucrurile nu ne mai sunt familiare. Aceasta confruntare cu altceva, cu nimicul sau cu o lume a aparentelor, in care nu putem in nici un mod actiona, cel putin la inceput, ne conduce catre experienta izolarii existentiale.

Putem experimenta izolarea existentiala si respectiv starea de spaima in situatii variate de viata: cand ne ratacim pe un drum, cand iesim in afara unei partii de schi, cand din cauza cetii nu mai gasim soseaua sau atunci cand, la nivel social, sunt rasturnate valori, norme etice si morale. Aceste lucruri ne arata ca tot ceea ce credeam a fi bun, de neclintit, solid, poate sa dispara, ca ceea ce numeam sigur, nu e chiar atat de sigur. Uneori nu mai stim „cine suntem” si unde este „acasa”.

 

Problema abia aceasta este: procesul dezvoltarii personale inseamna transformare si separare. Noi oamenii, dupa ce experimentam fuziunea (unirea dintre spermatozoid si ovul), dependenta de mama, in special in primii ani de viata, incepem sa punem granite intre noi si ceilalti, pentru a ne putea bizui pe noi. Absenta separarii inseamna stoparea cresterii, insa „platim” separarea cu izolarea.

Modul in care se face iesirea din fuziunea interpersonala este esential pentru felul in care o sa ne traim starea de izolare existentiala, specifica existentei autonome.

Nasterea noastra, iesirea la un moment dat de sub tutela parintilor (daca iesim ?!), incheierea relatiilor din viata noastra – toate fac parte din  procesul iesirii din fuziunea interpersonala si patrunderea in izolarea existentiala.

Modul in care au fost facute acestea ne va pregati sau nu pentru viata autonoma, care inseamna sa ne raportam la celalalt fara a iesi din izolare, fara a deveni o parte din celalalt.

 

*Taisia Trica este psihoterapeut, specialist in psihoterapie integrativa, consiliere psihologica, consiliere institutionala, consiliere cariera si management