TERAPEUTUL TAU: „Zidul” – poveste terapeutica
Aveti grija ce ziduri ridicati, daca nu vreti sa deveniti voi insiva o piatra in plus in propriul zid sau in zidurile altora!
Psiholog Taisia TRICA
Unii oamenii nu reusesc sa inteleaga ce se petrece cu ei insisi sau cu cei apropiati, de-a lungul vietii, asa ca isi cladesc, in jurul inimii, un „zid” cu ajutorul caruia incearca sa se autoprotejeze. Un zid construit inconstient, dar care devine cu timpul puternic, rezistent si la un moment dat chiar coplesitor, afectand viata, sanatatea si relatiile. Este bine, de aceea, ca atunci cand incepem sa simtim povara zidului, acesta sa fie „demolat” cu grija si cu atentie, pentru a preveni ranile pe care le-ar putea provoca „destructurarea” lui si eliberarea sentimentelor.
Iata de ce, dupa cateva saptamani in care am incercat sa descifram impreuna „labirintul” unei relatii de cuplu, sa intelegem cum trebuie sa ne purtam cu ceilalti si cum ar trebui sa ne privim partenerul pentru ca relatia sa functioneze bine, o poveste care sa incheie acest ciclu, in loc de concluzie, mi se pare potrivita pentru aceasta zi de sambata.
Intr-un desert stancos traiau doi pustnici. Gasisera doua grote situate foarte aproape una de cealalta. Dupa ani si ani de rugaciune si salbatice renuntari, unul dintre cei doi pustnici era convins ca ajunsese la desavarsire.
Celalalt era si el pios, dar totodata bun si intelegator. El se oprea intotdeauna sa vorbeasca cu putinii pelerini care veneau acolo, adapostindu-i si hranindu-i pe aceia care se rataceau prin zona sau pe cei care doreau sa se ascunda.
„Acesta este timp pierdut pentru meditatie si rugaciune”, gandea cel dintai pustnic, caruia nu-i placeau desele – chiar daca nu indelungate – absente ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face sa inteleaga in mod concret cat este de departe inca de sfintenie, se hotari sa puna cate o piatra la gura propriei sale grote, ori de cate ori celalalt avea sa comita vreo greseala. Dupa cateva luni, in fata grotei sale se inalta un zid de pietre, cenusiu si sufocant… iar el ramase inchis in propria-i pestera.
Uneori, construim ziduri de jur imprejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tacerilor, problemelor nerezolvate, supararilor.
Datoria noastra cea mai de seama este aceea de a impiedica formarea unor astfel de ziduri in jurul inimilor noastre.
…Si mai cu seama aceea de a incerca sa nu devenim „o piatra in plus in zidurile altora“. (Bruno Ferrero)
