Buzăul, la pas (VI) – Biserica și Spitalul Gârlași
Buzăul, la fel ca toate orașele din țară, nu a fost nici el ocolit de pofta buldozerelor comuniste. Cam pe tot ce au pus ochii, a picat. Frumoase clădiri din centrul orașului, străzile înguste și ușor haotice au dispărut, iar în locul lor au apărut blocurile cenușii, ca formă de exprimare a egalității sociale sau de aplicare a principiului contribuției după putință și beneficiului după nevoie. Cât de echitabil au fost cuantificate cele două…
Sigur, alungarea oamenilor din munca lor a dus a drame finale. Cunosc istorii impresionate, de foști proprietari de imobile, care după ce au fost alungați din cuib, li s-a interzis să treacă prin fața zidirii lor, a părinților sau a bunicilor. Multe drame, dar poate pe cele mai crunte le-au trăit o parte dintre locuitorii zonei Gârlași, oameni harnici, care cu mâinile lor au desțelenit prundul Buzăului și au doborât o vegetație aprigă.
Drama lor a fost desprinderea de pământul pe care și-au lăsat stropii de sudoare, de grădinile lor, de vadurile lor de apă cu care irigau un pământ din care hrăneau orașul și nu numai. Să ieși din glodul rece, udat de apa Iazului Morilor, și să trăiești suspendat, la etaj, este, fără îndoială un blestem și nu o comoditate. Dacă la o așa stare a lucrurilor mai adaugi despărțirea de cei mai buni prieteni, animalele de muncă, drama dezrădăcinaților este maximă.
Îmi amintesc și acum că, pe drumul spre Biserica Gârlași, cunoscută și ca „Biserica dintre Răzoare”, un drum pe care le-am străbătut de multe ori pe jos în copilărie, după ce intram pe strada Gârlași, o arteră mai mereu desfundată – cum altele din zonă încă mai sunt și astăzi – întâlneam un peisaj total diferit de ceea ce puteai vedea în Buzăul colonizat de țăranii transformați peste noapte în muncitori în industrie. Foștii locuitori ai satelor mai aveau încă înaintași pe acolo, mai aveau casa, mai aveau o palmă de pământ. La Gârlași, oamenii au fost nevoiți să-și țină animalele la bloc. Nu în bloc, e drept, dar în fața lui, da. Caii legați în fața noilor construcții nu erau o raritate. Câini sau mici înseilări pentru păsări găseai peste tot.
Gârlașiul era o combinație între ceea ce li se impunea și ceea ce-și doreau ei să rămână. Fără acte, unii își mai țineau grădinile și nu renunțau la tradiționala lor ocupație. Își păstrau tradițiile precum Gubanul (renumita fabrică de încălțăminte), continuau să producă tradițional.
Gârlașiul, fostă comună separată (ca și Simileasca), de primarul Nicu Constantinescu de Buzău – avea o diversitate etnică compusă din români, bulgari și țigani. Românii erau, evident, de-ai locului. Bulgarii – cunoscuți până astăzi sub denumirea de sârbi, denumire care s-ar traduce în limbaj local: buni legumicultori – au ajuns aici, în mare parte, din zona Cadrilaterului, împunși, se pare de persecuții religioase. Iar țiganii au fost aduși ca servanți.
În marginea acestei comunități atât de pestrițe, aproape de prund, între Fabrica de In și Cânepă și conacul de altădată al Hrisocoleilor – familie a cărei ramură locală purta numele Buzăianu și este amintită într-o notă de subsol de către Nicolae Filimon în „Ciocoii vechi și noi”, pentru muzica lor -, se află și astăzi Biserica Gârlași. Acest locaș de închinare a fost ridicat de către Mihai Mâncu biv vel medelnicer și de Maria, cocoana, soția dumnealui. Așa dă mărturie pisania Bisericii. Anul începerii construcției a fost 1780. Biserica a fost ridicată pentru a deservi o mănăstire, al cărui stareț era Ieromonah Rusul. Soția ctitorului a purtat de grijă creației sale. A dăruit-o și a făcut-o să funcționeze. Cum poți lucra cât este ziua, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze – așa cum spun sfintele texte – Maria Minculeasa a căutat o soluție potrivită pentru perioada când se va odihni la umbra zidurilor. Norocosul nepot care a primit și activul și pasivul a fost paharnicul Grigorie Hrisoscoleu, pe care-l găsea cu frică de Dumnezeu.
Așa se explică de ce l-a lăsat și epitrop, alături de episcop, al spitalului – despre care vom vorbi mai mult săptămâna viitoare – și așa aflăm că nu era poamă prea bună, fiind reclamat la domnie pentru înstrăinarea unor bunuri ale așezământului medical. Bun sau nu de moștenitor al Minculesei, a avut însă norocul unui fiu orientat, demn de opera lui Filimon.
Dimitrie, căci așa se numea fiul, a ajuns stăpânul unei mari averi în vremea ciumei lui Caragea. Speculant cu adevărat, nici în dragoste nu ezită. Parvine la curtea domnească luând de consoartă pe nepoata lui Caragea, Sultănica. Ocolită de alți tineri, pentru că avea nasul prea cocârjat, bărbia prea țuguiată și oasele de tot ascuțite. Pentru sacrificiul estetic este cinstit de domn cu măreția. Din boier de provincie ajunge mare boier cu barbă. Despre el, Ion Ghica spune că era petrecăreț, iar Nicolae Filimon că erau două muzici europene în țară, a lui Nicolescu în București și a lui Hrisoscoleu la Buzău.
Având în vedere puterea pe care o avea, nu a dat nimănui socoteală. Biserica a funcționat cum a putut, iar spitalul, între 1829-1840, era doar în scripte. Situația pentru cele două instituții nu a fost mai grozavă nici în vremea urmașului mărețului personaj amintit mai sus. Ultimul ctitor al acestei familii, serdarul Grigorie Hrisoscoleu, nu a mai fost personaj important la curtea domnească, în schimb era mare risipitor și, conform celor scrise de părintele Radu Antofi despre Spitalul Gârlași, și-a cheltuit mare parte din avere cu soția – poate și în alt chip –prin străinătate, pierzând moșiile familiei una după alta și ajungând, în cele din urmă, ca el și fii lui să ceară pensie viageră de la Spitalul Gârlași.
Aici se încheie istoria legăturii dintre familia fondatoare Hrisococoleu cu Biserica Gârlași. Cum bisericile sunt singurele entități care țin peste veac nume și amintiri și nu se dau bătute de vremuri, nici Biserica Gârlași nu s-a lăsat. A mai trecut prin multe momente grele și stă dreaptă și astăzi, oprind vânturile prundurilor.
Despre călătoria în timp a acestei biserici și a spitalului cu același nume, cel de-al treilea din Țara Românească – după Colțea și Pantelimon – vom mai povesti și săptămâna viitoare.
