REPORTAJUL DE DUMINICA: Intre lux, saracie si uitare

Cata sanatate se ascunde intr-o viata indestulata? Dar intr-o existenta dusa de azi pe maine? Dar in vestigiile scoase la lumina sau lasate in paragina care pot defini o natie? Va invit sa cunoasteti alaturi de eroii nosri, acest amalgam si sa spuneti cata sanatate ramane in urma noastra?

 

Orasul Buzau a fost parasit de intelectualii suparati pe traiul lipsit de confort dintre cei patru pereti ai blocului, inca de la inceputul anilor 2000. Poate mai devreme, in cateva cazuri ale unor vizionari pe termen lung. Si, primul „orasel” de langa Buzau, cu rang de comuna si la aceasta ora, a devenit Vernesti. Zona apropiata urbei si cu sperante ca ii va fi tovaras de impozitare, comuna Vernesti i-a adunat, la baza delaurilor, in primul rand pe industriasi, apoi pe sefii de birou, pe medicii de la oras si, in final, pe tinerii cu credite bancare pentru case germane gata construite.

O realitate luata pas la pas arata ca in zona aceasta, dintre Zoresti spre Carlomanesti, Mierea si Niscov, casele au grandoare, sunt exuberante, copii fidele ale pozelor din revistele de specialitate, dar si kitschuri ordinare, semn ca proprietarul are alte dorinte decat un trai decent sau luxuriant. La mijloc sunt casele satenilor. Vechi, vopsite sau varuite pentru a face fata prezentului si cu garduri noi. Caci, la garduri se lucreaza la final de sezon uscat.

 

Peste tot, in Vernesti, in dimineata aceasta cu 12 grade Celsius in termometrul din bord, asta vad: oameni care construiesc garduri. Nu conteaza ca pentru „senator”, caci asa este numit si acum dr. Ion Vasile, localnic cu state vechi pe partea cu Sasenii, sau cu biserica dintre viile politicianului, sau ca il modernizeaza pe al lor.

Gardul aduce fala si ii opreste pe musafiri la poarta, in admiratie.

Dincolo de gard, casa sta cuminte, inca in constructie ori finisata si incarcata de flori, tocmai in spatele terenului. Frumos. Nu e frumos acel Vernesti tranzitat de drumurile spre Hales ori Merei, ci Vernestiul de sub coasta, cum spun satenii. Vernestiul care se dezvolta sanatos, chiar daca in spatele gardului sau peretilor nu stie nimenti cata sanatate incape…

Bat comuna inainte si inapoi, din nou de la capat si spre mahalaua din Candesti. Raiul comerciantilor, lautarilor si legumicultorilor a impartit satul in mod egal intre acestia. Astazi nu vreau sa va vorbesc despre populatia cu cinci la suta in statistica judeteana, ca numar, dar promit ca va invit, cu alta ocazie, in casa unei doamne care mestereste rochii pentru pirande; o frumusete. V-am starnit curiozitatea? Pastrati-o vie, pana la o data viitoare!

 

Zic sa merg dupa zgomot. Si merg. Merg. Merg. Gata sa ajung la Hales. Nu e cazul. Gasesc sursa. Utilaje. Mai repara cate cineva, cate ceva, pe la o ulita, pe la un podet. Guralivi, satenii incep sa arunce, in oamenii politici care ne conduc tara, fel si fel de blesteme si vorbe de ocara. E dreptul lor de a-si varsa naduful, de a scapa de stres. Trebuie sa-i ascult, dar ma gandesc ca momentul in care ne exprimam votul trebuie sa fie unul constient, nu unul bazat pe galeti, paturi, sacose cu dulciuri sau plicuri cu bancnote lasate peste gard.

Cu vointa poporului nu trebuie insa niciodata sa te pui, mai ales daca spui ca esti jurnalist. Ce spune taranul, aia e. Si spun ei cat de greu le e sa plateasca facturile la apa, gaze, lumina, sa-si cumpere medicamente, sa mai puna pe masa si o pulpa de porc, nu numai parizer de 9 lei kilogramul, sau ca elevul de scoala are nevoie de culegeri la matematica si romana, plus geaca si bocanci de iarna si ca i-ar fi necesare si de niste vitamine ca sa nu iasa firav din iarna.

Romania este sufocata de oameni care se vaita.

 

Am uitat sa va spun un lucru esential. Mi-am alaes, intamplator zic eu, programat spun autoritatile locale, un ghid bine informat. Este Gheorghe Andrei. Fost director de scoala, profesor si parca si consilier sau chiar primar de Vernesti intr-o vreme. Domnul Andrei a relatat atat de multe despre domnia sa incat e greu sa le retin, tinta fiind sa ma intorc pe drumul spre Carlomanesti.

Mi-am adus eu aminte ca aici, in sat, ar locui cineva cunoscut de mine. Abandonez insa si intru pe o ulita. Nimic nu ma convinge ca subiectul se afla la cateva sute de metri distanta.

DomnulAndrei arata cu degetul, spre stanga.

E dealul Carlomanestilor, zic eu.

Nu, e Cetatea dacica, prima de la Dunare la Carpati, imi spune profesorul, raspicat.

Ceea ce va urma nu va fi pe placul reprezentantilor Muzeului Judetean, insa acesta este un reportaj si nu o prezentare tehnica a ceea ce se afla in baza arheologica Carlomanesti. Nu vrem decat sa va facem sa deveniti constienti ca turistii ajung, ca si noi, la poarta bazei, zgaltaie gardul prins bine cu lacat si pleaca. Si mai fac ceva. Se tem de cainele care le da buna ziua copios.

 

Profesorul Gheorghe Andrei imi spune ca situl acesta, fosta Cetatuie de la Carlomanesti adaposteste vestigii ale culturii Monetoru din epoca bronzului, ale civilizatiei fierului din prima epoca Hallstat si din epoca dacilor. Sapaturile, e decis acesta sa povesteasca, au inceput in 1967 si au fost continuate abia in 2001. Cercetatorii au cuprins trei sanctuare si constructii civile. In cetatea dacilor au fost gasite celebrele statuete din lut cunoscute drept plastica de la Carlomanesti.

Din 2014, ajunge o doamna langa noi si continua, cetatea va deveni prima cetate de tip dava din tara si va fi organizata ca muzeu in aer liber. In cetate nu se intra, e important sa stiti.

Dealul ascunde comoara dacilor care si-au lasat mai apoi urme in tot judetul Buzau. Despre unele stim, dar nimeninu stie cate vor mai fi fiind ascunse, asteptand sa fie aduse la lumina.

 

In casa de peste drum, organizata ca baza arheologica, stau fel si fel de vestigii. Sunt aici saci cu dovezi si camere de dormit. E inchis, insa.

Domnul Andrei imi spune ca vara, aici isi fac practica studentii de la facultatile de profil din toata tara. Stau la baza dealului si scriu, cauta pietre, analizeaza. Vin si profesorii lor. Sus sunt si sapaturi. Vin din aprilie si pana acum, in noiembrie.

Cineva spune ca autoritatile tot „ameninta”, inca din 2010, ca vor face ceva frumos la Cralomanesti, demn de o cetate dacica supusa prezentarii in fata turistilor cunoscatori. E deja 2013, pe final si… nimic.

Dupa asa primire, sincer, nu am deloc dorinta sa urc dealul. Ce sa vada ochiul necunoscator?

Profesorul Gheorghe Andrei imi da dreptate si recunoaste ca turistii, mai toti, asteapta pe cineva care sa le explice ce e in cetatea dacica, cum au ajuns aici dacii, ce e cu aceasta valoare istorica uitata atat de mult timp de mai marii Buzaului. Dar, nu-i asa, se spune ca acel om care nu-si pretuieste istoria nu reuseste nici el sa se dezvolte.

 

Intre exuberanta si laudarosenie, cum ca avem atat de multe dovezi lasate de inaintasi cate ardelenii nu au – desi ei le pun in valoare si pe cele mai marunte -, si a fi modesti, buzoienii au ales o nepasare greu de inteles.

Las in spate, pe un drum, culmea, foarte bun, o cetate unica. Sumt o apasare in piept. Nu este prima data cand simt ca nepasarea autoritatilor, dar si a oamenilor cu bani care ar putea fi sponsori pentru punerea in valoare a unor astfel de minunatii, doare.

Cobor cu domnul Andrei spre luxosul sat Mierea. Capitala Romaniei s-a mutat aici. Bucurestenii si-au ridicat case si, din martie pana in noiembrie, stau aici. Despre raiul care nu e chiar miere, in alt reportaj.

Frapanta ramane insa diferenta dintre cele doua clase sociale.

Dupa ce trec podul de acces catre sat, in dreapta se intinde un camp. Frumos. Cativa tarani cu mainile negre, fesuri roase de timp si trase pe urechi, incatati cu cizme de cauciuc, ara. Cu plugul tras de cal, ca pe vremuri. 10 lei de prajina (unitate veche de masura care inseamna o suprafata cuprinsa intre 180 si 210mp). Daca ar munci la vie ar primi o paine si 30 de lei pe zi. Dar munca la vie s-a terminat si trebuie si ei sa traiasca din ceva.