REPORTAJUL DE DUMINICA: Grija pentru sanatate, inaintea zapezilor anuntate

Ne-au pus pe ganduri, ne-au speriat mai apoi, dar in final ne-am dezis de informatia lor si de ei, pentru ca au aparut si speculatiile economice.

Specialistii refuza sa spuna clar daca iarna 2013-2014 va fi cea mai grea din ultimii 100 poate chiar 300 de ani.

Spun insa ca dificil va fi, ca de zapezi nu vom scapa, insa nu se arunca in statistici care sa puna pe foc intreg poporul. Oricum, daca vorba a fost scapata de undeva, parte de adevar are in ea.

 

E nici mai mult, nici mai putin, 20 octombrie. In alti ani, la data aceasta sobele functionau de saptamani bune, acum insa mai avem ragaz sa strangem din piata sau din gradina ceea ce credem ca ne-ar fi nenecsar in iarna si trebuie pus in camara.

Cel mai bine poti masura preocuparea omului de la sat cu privire la credibilitatea unei informatii atat de grave, ca vom avea de infruntat iarna cea mai grea din ultimii 100 de ani.

In ultimii doi ani, comunele din sudul judetului Buzau au stat sub zapada, in anumite cazuri in mod concret sub zapada, cateva saptamani. Oamenii nu au iesit din casa zile intregi, s-au gospodarit cu minimul din interior, au ramas fara lemne de foc si mai ales fara medicamente, pentru ca sudul Buzaului e populat mai ales cu oameni trecuti de 60 de ani. Au suferit la fel de mult si animalele.

Sageata, Robeasca, Balaceanu, Bradeanu, Smeeni, Ghergheasa, Scutelnici sau Ramnicelu. Peste tot, in iernile anteriorare, zapezile au facut legea. Ce-i drept iarna trecuta le-a fost mai usor, spun oamenii, insa acum?

 

Dincolo de mijlocul lunii octombrie, calatoria in Baragan pare o poveste care incepe urat si se sfarseste coplesitor. Campia surda pare nelocuita, e surda si sura, nu mai da de mancare, e abandonata si urata. Ulitele dintre sat si camp sunt lungi si fara pic de asfalt, desi unele leaga centrul comunitatii.

Dinspre Arcanu, un sat al comunei Scutelnici, rasare o umbra. O femeie isi cauta de treaba, la posta. Lemnele sunt prima grija a acestor oameni. Daca au lemne, poate sa vina iarna. Mai are ramase mostenire de la socru, desi varsta ei e trecuta bine de 65 de ani, niste salcami batrani. Greu le e oamenilor cu apa,  iarna. Si cu painea. Pentru paine merg cativa kilometri, pentru ca la magazinul din sat nu se mai aduce, cand e zapada mare.

Nu intru in sat, pentru ca ceva ma respinge. O singuratate care tine loc de indicator satului cu numele adunarii de oameni.

Pe drumul de intoarcere, principalul spre Scutelnici, fantanile intinse spre cer definesc cel mai bine campia. Sunt fantanile ciobanilor pe timp de toamna, iar vara ale taranilor care trudesc, cu sapa, randurile cu porumb. Daca n-ar fi ici-colo cate o fantana, ar muri de sete si animalele si oamenii.

 

Apar dupa un timp, casele gri si cate una mai vie. Oameni, deloc. Bat la o poarta. Nea Vasile Dragomir, om de-al locului, ma pofteste in curte. Poarta manusi si sort, semn ca muncea ceva. Incarca o remorca. Pregateste porumbul pentru dus la baza. Li se ofera 45 de bani pentru fiecare kilogram trudit in camp, dar e bine ca are mult anul acesta si ramane cu ceva.

Iarna poate sa vina, spune omul, pentru ca are tot ce ii trebuie. Sotia a pregatit bulion si zarzavat, gemuri, dulceturi, plus compoturi, a pus muraturi, vinul e gata de stat din fiert, malai este, au magazinul langa poarta, iar lemne are pentru vreo doua ierni. Si de pasari ii e curtea plina. Omul vorbeste senin despre iarna care este anuntata ca fiind grea, insa se gandeste la vecinii mai tineri, dar mai putin gospodari. In iarna grea de acum doi ani, oamenii au pus mana de la mana si au avut grija de un baiat cu piciorul rupt, tintuit la pat. Tanarului nu-i e draga munca, ci sticla, nu si-a procurat lemne din timp si a pus pe foc resturile de ciocani de porumb din hrana animalelor. Pentru toti satenii din Scutelnici a fost lectie povestea acestuia. Batranele mergeau si-i duceau mancare, dar pana la urma a razbit si el si a iesit din iarna.

Zambetul sau, cand spune finalul, e cuprinzator. A fost greu tare, la ei. Si iarna trecuta au facut tunel ca sa iasa din curte, desi nu se gandeau sa se repete apriga zapada. Dar, asta e viata. Cel mai bun lucru este ca si-a invelit bine casa si i-a pus geamuri din termopan. Frigul va sta departe si nu are grija ca-l va darama vijelia.

 

Il las cu bine pe Vasile Dragomir si ma intorc pe ulitele satului.

Peste tot, batrani. Deja e ora 8 a diminetii, iar la scoala merg cativa copii zgribuliti de frigul lui octombrie. La campie, vantul se strecoara mai bine in suflet si ramane acolo cam tot anul.

Langa primarie, doi barbati despre lemne vorbesc. Ascult cum isi fac ei planul sa cumpere cate o caruta cu lemn de salcam. Patru milioane caruta mare cu salcam si cinci cea cu fag adusa de departe, dinspre deal. Mai dau si vin pe lemne, dar mai toti oamenii vor bani. Anul acesta nici porumb nu mai vor samsarii de lemn, caci e peste tot porumb. Asa ca o caruta acum, alta in decembrie.

Mai departe, pare o margine de sat dupa gardurile facute artificial din buruieni imense, o femeie strange la piept o gutuie si o alta se uita in lungul ulitei, dupa curcani. Are peste 50 de pasari care ii dau siguranta ca iarna nu o apuca fara mancare. Cealalta arunca priviri urate. Are barbatul la pat, paralizat, nu are lemne deloc si trebuie sa mai mearga cu ziua, la 77 de ani cat are, inca vreo 10 zile, ca sa poata cumpara o masina cu lemne care sa-i treaca familia de decembrie. Dupa aceea, Dumnezeu cu mila…

 

Pe langa noi trece grabita, o vecina. Unde te duci, Marita?, intreaba  celelalte. La posta, daca om mai avea poastas, dar cineva trebuie sa ne dea pensiile. O intreb pentru ce are nevoie asa grabnic de banii de pensie.

Imi spune ca vine iarna, ca meteorologii au zis ca e rea tare si trebuie acum sa-si cumpere medicamente, ca la iarna n-or mai putea iesi oamenii din case. Celelalte doua vecine dau din cap, aprobator. Femeia spune ca are nevoie de medicamente pentru inima, aspirina si algocalmin si vrea sa ia cate ceva si de raceala, de cati bani are. Iarna va fi lunga, iar la farmacia din sat e greu sa ajunga.

Deja, zvonul iernii cumplite „face” victime in satele Buzaului.

La cateva ulite distanta, o alta femeie duce o sacosa mare, plina, dar care pare usoara. E doldora de medicamente. Imi explica asa:  Aici, la noi la Scutelnici, nu lemnele si mancarea sunt problema din iarna, ci ca murim cu zile pentru ca nu avem de unde sa ne luam macar o pastila. Am avut o batrana aici, langa noi, care a paralizat pe zapezile ale mari si a stat asa pana s-a „luminat”. N-am putut sa o scoatem, n-am avut ce medicament sa-i dam, n-a venit nimeni. Asa ca imi iau eu tot ce stiu ca am nevoie pentru mine si barbatul meu. Pensia toata e in punga asta!

Pana la urma, despre sanatate e vorba. Oamenii din campia zapezilor care vin si stau cateva luni, ca in ultimii ani, pun in sfarsit pret pe propria sanatate. Nu se tem cat va fi iarna de dificila si cu ce o vor trece, ci daca nu au medicamente in casa, pentru ca sunt mai ales batrani si singuri, in mijlocul unei intinderi atat de surda incat cu greu le poate auzi cineva pasurile.