Bolile familiei
Familia nu este o stare fiziologică. Este o formă de manifestare socială a firescului și rezultatul celui mai înalt sentiment pe care poate să-l trăiască omul – iubirea. De o vreme însă, familia face obiectul unui interes major sub raport juridic. Ideologiile de tot felul, diferențele de percepție juridică a termenului prin diferite state a stârnit îngrijorare privitoare la afectarea familiei tradiționale și astfel a apărut inițiativa de modificare a legii constituționale, pentru o definire precisă a ceea ce poate purta numele de familie. Desigur, codul familiei este explicit. Dar, propunerea (pe care și eu am semnat-o), încearcă să fixeze în biblia juridică – Constituția –prevederea clară că familia este alcătuită din bărbat și femeie.
Inițiativa este bine susținută popular, însă, pentru a putea deveni partea a Constituției trebuie să fie validată printr-un referendum, misiune deloc ușoară având în vedere că intervine factorul politic și nevoia unei prezențe masive la vot.
Asumarea politică a unei inițiative care nu are în fapt nimic din preocupările politicienilor români în ea, aduce prejudicii dorinței sincere a celor care susțin familia tradițională. De asemenea, lipirea de idee a unor personaje care doar în granițele familiei tradiționale nu se manifestă, dă loc la interpretare și contestare. O igienică tăcere publică a lor ar face mult mai bine contextului, dar…dacă e rost de o relație mai caldă cu Biserica – principalul promotor al ideii -, instituția cea mai puternică, cu cea mai largă structură, cu cele mai clare rezultate și cu cei mai bine pregătiți oameni pe diferite niveluri ierarhice, atunci pofta de a se prinde în horă a celor care nu prea au haine de nunta aceasta nu le dă pace.
Așadar, Constituția este privită de unii politicieni ca o proprietatea a lor și nu ca un document în care poporul se definește. Puterea poporului este ipotecă se pare, pe când cea a politicului e suverană. În lucrarea spre un deznodământ bun rămân totuși căi obligatorii și destule pentru întărirea familiei tradiționale.
Puțin saturat de literatura străină care-mi tot pică în mână, am recitit câte ceva din literatura română, iar textele zugrăvesc familia tradițională cu plusurile și minusurile ei. De la superstiția că în mai nu e bine să te căsătorești descrisă prin paginile de folclor și etnografie, la modurile brutale în care familia se zbate să răsufle de sub material prin „Ion” sau „Moromeții”, sau la formele acomodante din „O scrisoare pierdută”, formele de manifestare a vieții de familie sunt în răspăr cu preceptele morale. Sigur, există și finaluri fericite precum cel din „Văduvele” lui Delavrancea ori abordări diferite așa cum este „Cartea nunții” lui Călinescu.
În mare, familia are provocările ei și, dincolo de literatură, căsnicia nu este o cale ușoară și nici nu se bazează pe o lecție predată de un specialist în domeniu. Realitatea este că în școală învățăm multe, dar cum să trăim sau cum să ne căsătorim nu prea știm. Experiment avem modelul de acasă, mai avem ceva lecții prin orele de Religie, dar lecția propriu-zisă ne-o predăm singuri.
Din păcate, familia românească pleacă nu de puține ori strâmb din fașă, de la momentul nunții, când dragostea celor doi tineri este pusă greu la încercare de părinți care, profitând de incapacitatea financiară a copiilor de a face o nuntă mulțumitoare pentru toți, încep incursiunile prin viața lor, transformând în iarmaroc ceea ce este mai pur. Nunta aceasta românească, cu costuri peste putere și așteptări fără măsură, cu vanități și pretenții de implicare ale părinților, zdruncină destule temelii, iar gândurile îmbibate de nemulțumire sau vorbele spuse rămân definitiv înfipte în trupul sângerând al începuturilor.
Cred că avem nevoie, toți, de o redefinire profundă a familiei, a rolului fiecăruia în ansamblul căsătoriei și a abordării momentului în funcție de fundamentul ei suprem – iubirea. Nu există manuale, dar poate exista înțelepciune și poate că nu ar fi rău ca familiile, înainte de a se gândi la tot ansamblul material al nunții să aibă clipe de meditație asupra rostului momentului și să ceară, la Biserică, un sprijin catehetic, atunci când merg grijulii, să planifice cu mai bine de un an înainte, evenimentul.