Teama de viitor

Lumea se schimbă rapid. Societatea informatizată nu ține cont de paradigme profesionale tradiționale, de calcule statistice ori previziuni sociologice. În astfel de condiții, conform unui gânditor contemporan, Alvin Toffler, singura certitudine este că viitorul ne va surprinde de pe toți. Deci, ar trebui să ne temem sau să ne pregătim.

Păi… cum să te temi de ceea ce nu știi?! Sau cum să te pregătești pentru ceea ce nu poți citi în viitor? Doar prin atitudine și perceperea sensului corect al vieții individuale.

Să ne îngrijoreze surprizele viitorului? Deloc. Ziua de mâine este un privilegiu. E loc sub soare pentru toți. Angoasele și spaima zilei de mâine, stări uneori paralizante, nu-și au rostul. Sau poate își au un rost în relația cu agentul de la firma de asigurări… În rest, ziua de mâine vine, își lasă amprenta orelor scurse și trece.

Și totuși, de ce sunt atât de multe temeri? De ce în societățile cele mai prospere sunt cele mai multe cazuri de sinucideri? Cum de se îngustează orizontul cuiva atât de mult încât devine un punct fix și cedează? Sigur, sunt concluzii ale specialiștilor care dau diagnostice. Nimeni în lumea aceasta nu mai trăiește fără un diagnostic și mai ales nu moare fără unul. Și totuși, de ce în condiții, oarecum egale de viață materială – cel puțin în ceea ce privește accesul la anumite bunuri de consum, servicii și facilități -, unii dintre noi reacționează într-un fel și alții altfel?!

Pentru că suntem diferiți și unicitatea noastră face deosebirea. Doar sistemele ideologice bolnave au vrut să ne așeze mintea și sufletul pe patul lui Procust. Raportarea diferită la viață și context, mulțumirea sau nemulțumirea, nu sunt date de de context, de mediul exterior, ci de găsirea sensului vieții.

Din păcate, una dinte problemele cu care ne confruntăm este pierderea sensului vieții. Sensul existenței nu este hrănit de ceea ce ai, ci de ceea ce ești. Banii sunt instrumente și nu scop, sunt mijloace de siguranță și schimb, dar nu finalitate în viață. Trăim în societatea consumului. Se produce atât de mult încât rolul nostru este să fim parte activă a unei piețe, o piață care-și schimbă rapid oferta și ne pune permanent pe fugă după ultimul produs, ne aleargă ca pe niște cățeluși, sătui de osul puțin ros, deja bun să fie îngropat, dornici să-l prindem pe următorul. Suntem învățați cum să cumpărăm, ce să punem în coș, ce să scrie pe eticheta produsului, ce brand să purtăm – deși, dacă vom analiza logic, lucrurile stau tot pe acolo, cel puțin în cazul produselor vestimentare de larg consum -, suntem școliți ca parte a unui sistem în care să ne găsim, fără prea multă creativitate, un rol de piuliță sau șurub, și așa mai departe.

De materia din noi se ocupă aproape toți… Dacă stăm și analizăm propria viață, privind prin șifonier, prin casă, în jur, mai bine de 50% din ceea ce ne-am dorit nu folosim și nici nu ne îndurăm să renunțăm la lucruri pe care doar le mutăm dintr-un colț al casei în altul. Am ajuns să avem prea mulți pantofi, prea multe cămăși, prea multă grijă de mâine, prea puțin timp pentru noi, prea puțină speranță în viitor și să simțim un gol pe care nu-l putem umple cu ceea ce avem, indiferent cât de multe am avea.

Ei bine, de învățat să trăim nu ne învață nimeni. Nici rețete universale nu sunt. Școala are gradul ei de ideologizare. Societatea, direcții gata-făcute, direcții generale. Religia este de multe ori greu acceptată din cauza îndoielilor semănate prin îndemnul de a privi un copac și nu pădurea, de a privi în exterior și nu înăuntrul nostru. Deci, este foarte posibil ca, după un drum mai lung sau mai scurt, să realizezi că nu prea ai trăit, de fapt. Că mare parte din viață te-ai temut de viitor, în cealaltă ai irosit timpul; te simți gol, deși, în jur ai tot ce ți-ai dorit, sub aspect material.

Așadar, până la urmă, ceea ce ești este cel mai important. Dar ce suntem de fapt? Cât lucrăm într-o viață să-l construim noi, cu mâna noastră, pe cel ce suntem? Cât timp consumăm să-l facem pe cel ce are? Cât de logic îi facem să coabiteze pe cei doi? Care dintre ei ne fericește mai mult? Cu care putem pleca mai fără griji în viitor? Iar după ce am lucrat cât ne-am priceput la dozaj, oare nu trebuie să fim temători cu ce va veni?

Nimic nu este nou sub soare. Ceea ce a fost va mai fi. Teama de societatea viitorului nu-și are rostul. Avem în noi capacitatea de a ne adapta. Drama fiecăruia, o dramă pur individuală, este lipsa sensului existenței. Aceasta este marea provocare. În rest, atâta timp cât există, viitorul sună bine. Fără teamă, înainte!