Sănătatea zborului

Un drum la Varșovia. O delegație scurtă. O zi de februarie. Alb și extrem de rece. Un avion aproape gol. O amintire peste care au trecut mai bine de zece ani. O întâmplare demnă de file de pateric contemporan. Un exemplu despre cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții. Poate, totuși nu este vorba de cunoaștere, ci mai degrabă de trezirea bruscă din amnezie, sau de schimbarea rapidă a taberei la mare nevoie și chemarea urgentă a divinității ca pe brigada pompierilor. Cam acesta este cadrul de desfășurare a unei întâmplări cu final fericit, pe care, mi-am amintit-o și am redat-o acum, în apropierea sărbătorii pascale.

Ei bine, plecam într-o mică experiență profesională, sub umbrela Ministerului Educației. Urma să merg împreună cu un alt trimis al entității amintite. Nu-l cunoșteam. Nu știam ce predă. Nu vorbisem înainte. În aeroport ne-am întâlnit și bucuroși să petrecem o săptămână împreună într-un spațiu care, deși aparent a avut de traversat o etapă de timp similară cu a noastră – experimentul comunist -, părea, totuși, că la bifurcația istoriei a pornit-o pe un alt drum, mai rapid și mai curat. Am urcat în avion. Deși eram doar patru pasageri, stewardesa ne-a cerut să respectăm locurile de pe bilet și am urmat întocmai indicațiile. Am ajuns, astfel, să merg cu colegul meu de delegație umăr la umăr. Evident, am început să discutăm. Ne-am văitat, românește, unul altuia, cât de prost este sistemul, cât de incompetenți sunt șefii.

Apoi, cu oarecare mândrie, nu am uitat să ne confirmăm unul celuilalt cât de buni și insuficient valorificați suntem. Am trecut prin evaluarea persoanelor și ne-am îndreptat către esențe, căci era vorba acum de noi. Nu a trecut mult și partenerul de călătorie a început o luptă teribilă cu ora de religie, cu preoții, cu tot ce ținea de această arie de studii și viață. Convins până în adâncuri de ceea ce spunea, lovea ca un voinic în oastea inamică. Nimic nu-l mulțumea. Nimic din ceea ce făcea religia nu găsea util, real, valabil. Sigur, eu ar fi trebuit să iau o atitudine mai energică și să-l combat cu forță. Nu prea era chip.

Vânjosul meu coleg de drum nici nu avusese curiozitatea să mă întrebe despre formația mea și cred că nici nu ar fi contat. Pur și simplu era împotrivă, iar experiența mi-a demonstrat că atunci când cineva este pur și simplu împotrivă, fără a argumenta cumva, îți faci de lucru zdravăn, să combați argumentat. Totul degenerează și este mai indicat să ai răbdare.

Era totuși, Cineva care parcă începuse să-și piardă răbdarea…La început doar părea, apoi se instalase evidența… Avionul a început să piardă ușor din altitudine. Devenise foarte nesigur pe el. Pe cât de trufaș călcase aerul până atunci, pe atât de spasmodic devenise. Însoțitoarele de zbor aveau chipurile binișor schimbate. S-au așezat inițial provizoriu pe scaune, cu centurile bine strânse. Imobilizarea și o vizibilă spaimă au devenit constante. Priveam în gol, așteptam un semn din care să citesc ce se întâmplă, deși era foarte clar, iar pilotul anunțase sec.

Mă temeam de un deznodământ cumplit dar speram, îndulcindu-mă cu gândul comun că nu mi se poate întâmpla mie sau cu convingerea că știe Dumnezeu că mai am multe de făcut. În această stare de tensiune, cu privirea fixă la cei care zburau constant, încercând să le citesc pe chip eventuale urme de liniște.

Obosit să tot privesc fără folos la echipaj, m-am întors către colegul meu de bancă, de drum, profesorul, cel supărat teribil pe Dumnezeu și pe tot ce-i putea aminti de el. Nu mai părea a fi în avion, ci într-o chilie. Făcea cruci mari, atât de mari cum nici la biserică nu văzusem. Nu știu ce rostea, dacă se ruga coerent, însă, în orice caz, nega, parcă, tot ce rostise mai înainte. După o privire scurtă, aproape ireală, m-am întors și l-am privit cu oarecare indiscreție și ușoară uimire, deși nu de așa ceva era momentul. Cu o gestică religioasă perfectă, cu o aplicare smerită, continua să se închine. Oarecum nemulțumit de atitudinea mea și în dubiu că nu este prea târziu să facă ceea ce face, mi se adresează ușor țipat:

– Nu ți-e frică!? Ce stai indiferent?! Fă și tu ceva?! Sigur, îmi era frică. Stăteam totuși mai liniștit și nu dădeam semne că iau o măsură oarecare, deși sufletul și gândul strigau după ajutor. Dacă vecinul meu, cel care se luase la harță cu Dumnezeu, urla după ajutor ca la angajatul din turnul de control, eu cum să nu-l rog să facă o minune și să potolească furtuna din aer, așa cum a domolit-o pe cea după mare?! Miracolul potolirii furtunii nu a avut loc, iar traseul a fost schimbat, un alt culoar aerian a fost folosit și în cele din urmă, am aterizat cu bine la Gdansk, orașul lui Lech Walesa și al Solidarității. Nu era destinația finală, dar, nu era rău deloc să alerg puțin pe străzile istoriei recente, de unde a venit vânt de schimbare și pe la noi. Acum, vântul era cel care mă ducea acolo. Direcția vântului se modificase, dovadă a faptului că bate unde voiește.

În fine, am ajuns la destinația finală cu bine, ne-am instalat în conformabilul resort de unde urma să mergem la diverse întâlniri și să luam act de diferitele situații pe care gazdele noastre ni le prezentau ca fiind bune practici educaționale. Zilele erau pline, dar nu foarte lungi. Serile veneau repede și suficient de umede ca să te țină în spații închise.

Colegul meu trecuse peste amicalele acomodări, iar relaționarea semăna cu un început de prietenie. Profesor de sport fiind, mai precis antrenor de înot, m-a invitat, m-a implorat să-l însoțesc în bazinul superb, deschis, cu apă caldă, peste care picau fulgi cam nehotărâți care, deasupra aburilor își pierdeau consistența. Minunat. În afară de atmosferă, domnul profesor a ținut să-mi predea și lecții de natație, pentru a-mi îmbunătăți stilul. Le-am primit cu docilitate și am dialogat pe teme diverse. Uitase, parcă, după peripeția aviatică, de profesorii de religie, de ora de studiu, de tot, de teribilele vicii ale sistemului despre care vorbea convins ca un făptuitor. Ce-l făcuse să revină la o atitudine mai blândă, cel puțin pe moment sau până la aterizarea viitoare? Oricum, vorbe pe teme similare nu au mai avut. Ceva făgăduieli la greu făcuse, așa cum facem toți la necaz și până ne este iarăși bine le și ținem. La un moment dat, însă, și-a amintit brusc că ar putea profita de aceste conversații mai aplicat și mi-a cerut, scurt:

– Învață-mă și tu, pe mine, ceva! Ce disciplină predai sau îți place să predai? Unde ești profesor?

– La Seminarul Teologic, îi răspund, iar ceea ce aș fi putut să vă învăț v-a fost predat pe drum, în avion…