Întâmplări cu Calu

Sunt medic urgentist. Lucrez într-un spital pavilionar.

Avantaje: parc, aer curat, liniste cand nu tund iarba cu motocoasele alea infernale, pasarele cantatore, pasarici vizitatoare.

Dezavantaje: oooooo, aici ar fi câteva.

Dar să povestesc depre animalu’ secției.

Cand am inceput eu gărzile mi s-a urat: „gardă ușoară și somn liniștit lu’ Calu!”

Prima parte a urării am înțeles-o dar a doua, recunosc cinstit că nu prea..
Cine e Calu? E… este o javră care își face veacul în fața secției de Urgențe, de ‘jde ani, mănâncă din palmă și doarme non-stop. Deci… ce sens putea avea urarea???

Noaptea pe la 2, solicitare telefonică: o urgență în pavilionul de vis-a-vis. Mă reped într-acolo, vorba vine, ajung până la ușă, când … Calu’ stă drept în fața mea și își arată colții. Era prima dată când îl vedeam în picioare și vreau să spun că am căpătat instantaneu un respect considerabil.

– Cuțu, cuțu! Hai cuțu-cuțu! Calu, Caluuuuuu! Na cu tata!

Calu, complet refractar, mârâia în continuare și mai abitir. Măcar dacă ar fi lătrat ar fi auzit vreo infirmieră și mi-ar fi venit în ajutor. Sau să fi avut ceva să îi dau în cap, cu toate că eram convins că el aștepta doar o provocare.

Sincer, îmi era rușine să strig. Cum mi-ar fi stat, în liniștea nopții, să se audă urletele medicului de gardă? Să încerc să îl sugrum cu tensiometrul? Să mă culc pe jos, să mă prefac mort – asta merge la urși… Și măcar dacă ar latra, dar bestia doar mârâia… semn rău.

Ce mama naibii să fac?… Pacientul poate da colțu’ în orice moment și eu mă joc de-a dresajul în fața ușii secției. Dau fuga la asistente.

– Nu te supara, am și eu o problemă… Nu pot să ies din cauza lui Calu!

– Aaaaa, păi dom’ doctor, ați intrat în gardă fără oase? Cum vreți să vă dea voie Calu? Stați că vă dau eu unu’.

Caută fătuca aia ce caută…

– Dom’ doctor, aveți o problemă, nu am nimic la mine.

– Da’ cu pâine merge?

– Dom’ doctor păi ce faceți? Credeți că dați la crap aici? Calu nu mănâncă decât carne, noaptea! Haideți că mergem pe la pacienți!

Și pornim în cea mai dementă căutare nocturnă de ciolan pe care am trait-o/auzit-o vreodată. Deschideam ușa încetișor și miroseam să vedem ce pachete primiseră pacienții. În fine, într-al treilea salon mirosea corespunzător.
Deschid lumina, 5 băbuțe amețite de somn se ridică într-un cot, care mai de care mai belalie.

– Bre, care aveți oase? întreabă asistenta, percutant, dar destul de confuz.

– Haaaa? a fost răspunsul general.

– Nu vă supărați, îmi cer eu scuze, dar am nevoie de niște oase că să i le dau câinelui! -încerc eu să lămuresc problema. Și, în loc să văd în ochii lor uimirea față de cererea mea cretină, numai ce văd cum înfloresc zâmbetele:

– Aaaaa, nu vă lasă Calu să ieșiti! Nțnțnț! Luați d’acilea dom’ doctor că și noi strângem, că mai vin pe la noi rude, nepoți și nu pot să iasă!

Și au mai fost întâmplări cu Calu, ca atunci când l-a durut burta și a urlat toată noaptea de l-a alergat prin toată curtea medicul de gardă de la psihiatrie, cu asitentele, să îi facă INJECȚIA și nu l-au prins… ehe, cu altă ocazie.

PS: Calu a dispărut de 2 zile. Iarba pare mai verde ca niciodată…