REPORTAJUL DE DUMINICA: Supereroii din lumea copiilor care invata sa existe

Intr-un centru de copii din Buzau exista 39 de suflete cu diferite forme de handicap. Dragostea este metoda prin care cateva „doamne” ii invata sa existe.

 

Inchideti ochii, la lasarea serii. Pana ii deschideti din nou, stati langa fereastra. Uneori, in fata geamului, apare un copil inlacrimat. Vede chipul bland de mama si va intinde mana. Deschideti ochii!… nu e decat un copil care are nevoie de dragoste.

La finalul reportajului, va rog sa inchideti din nou ochii. Ce copil vedeti?

Nu cumva o vedeti pe mama?

 

Fara lacrimi. Apropierea de Complexul de Servicii pentru Copilul cu Handicap Sever nr.8 din cartierul buzoian Micro XIV, asa trebuie sa fie.

Parca predestinata, institutia este asezata pe Aleea Leaganului. In acest spatiu sunt copii cu handicap neuromotor si alte tipuri de handicap sever. Copii cu varste mici si copii mai mari.

Copii care stiu sa salute si copii pentru care literele sunt, poate, doar o dorinta pe care incearca sa le-o implineasca cele cateva „doamne” care sunt permanent alaturi de ei, sunt adevaratii eroi din centrele pentru copii. Nu au munca de birou, munca lor este una mai speciala, direct cu copilul care primeste asistenta sociala si de recuperare.

Prima impresie este, de fapt, o strangere de inima.

 

Treptele lasa in urma o lume care stie bine ce este normalitate si nici o secunda nu o apreciaza. Aparatul foto a facut rani. L-am strans bine in buzunar, pentru ca fotografiile de aici sunt doar clipe de impietrit in timp. Cuvintele sunt imagini.

Iulica Zinca bate incet, la o prima usa. Ea este psiholog si sef al CP 8. Aflu mai tarziu ca si mama ei a lucrat aici, iar ea a inceput munca in asistenta sociala de jos, foarte de jos. Si a fost bine, pentru ca asa a invatat ceea ce ne va povesti cateva randuri mai jos.

Cu lacrimi in ochi, lacrimi pe care speram sa nu le vad, o doamna imi spune ca lucreaza de 18 ani cu astfel de copii: „Trebuie foarte multa rabdare. Am si eu acasa doi copii. Ai mei. Sunt copii normali. Acesti copii, din fata mea, vor doar afectiune. Daca le dai de inteles cumva ca ii parasesti nu e mai bine. Ti se rupe sufletul”.

 

Dana, este o fetita care iubeste in lumea aceasta cerceii si bluzitele colorate. In camera aceasta exista copiii cu cele mai severe forme de handicap. O fetita zglobie, se vede clar ca vrea sa spuna cat de frumoasa i se pare viata. Chiar si asa cum este ea: cu inima grav bolnava, cu probleme la fata si dentitie. Nici un doctor din judetul Buzau nu vrea sa se incumete sa o opereze. Pentru mine a ramas poza celui mai suferind copil.

Ar trebui sa va spun si despre copiii care musai au nevoie sa fie imobilizati, dar ati devenit sensibili si ati inteles mai ales gresit un subiect cu care „a reusit” Buzaul sa intre in UE: copiii legati de pat in spital. Mai bine, alegeti bijuterii viu colorate si bluzite frumoase si mergeti aici pentru a le oferi din partea Iepurasului, acestor copii care nu stiu clar ce le daruiti, dar va vor simti dragostea.

Nu pot sa ies asa repede din incaperea copiilor care zambesc atat de frumos, pentru ca Dana pune ochii pe cerceii mei si imi arata ca isi doreste si ea, dar si ca avem ceva in comun: bluzele noastre sunt de culoare mov. Nasa ei i-a adus mereu cercei!… Cu parere de rau ca nu i-am oferit bijuteriile dorite, ies pe culoar.

 

O doamna trecuta de 50 de ani, plange de bucurie. Il vede pe Edi. El este vedeta pentru care si Dana Andrei, unul dintre voluntarii de la CP8, se afla astazi aici.

Edi este un baietel frumos, pe care doamna cu ochii in lacrimi l-a avut in plasament, dar pentru ca statul este atat de insensibil la finantarea acestui statut, doamna l-a adus in centru.

„L-am crescut de la doua luni si jumatate. Mai am, la Rm. Sarat, un bebelus si o fetita la scoala. Am si eu un baiat student, al meu. Edi e copilul meu de suflet. Daca as avea cu ce sa-l intretin…”, ne spune cu tristete in glas, femeia care a venit sa-l vada, chiar daca nu ea este cea care i-a dat viata.

Cu aceleasi lacrimi in ochi o las pe doamna respectiva pe canapeaua din hol.

In liniste, un copil orb isi traieste propriile imagini ale lumii pe care poate ar fi trebuit sa o vada…

 

Intru in camera copiilor mai mari. Sunt mai ales baieti. Lucreaza cu ei, la fel de atente, alte doamne. Primarii nostri, sau cel putin consilierii lor, ar trebui sa mearga prin astfel de institutii si sa descopere oamenii care merita sa devina cetateni de onoare ai orasului, pentru ca faptele lor chiar sunt mari. Ii invata pe acesti copii sa spuna simplul „buna ziua”.

„De 38 de ani lucrez in centru. Nu am pupat copiii mei cum i-am pupat pe acestia. Am avut toate categoriile de copii. Mai am putin pana la pensie, dar ma tem. Am cocsartroza. Nu am atat de multi bani incat sa ma duc la operatie. Am avut 10 zile de concediu si mi-a fost dor de acesti copii” – este marturia Niculinei Dutu, doamna care ar merita sa devina cetatean de onoare pentru ca de 38 de ani duce aceeasi munca: invata despre viata. O impresioneaza un singur lucru: parintii care isi lasa de la inceput, copiii, in „leagan”. Dar doamna Dutu are un mare merit. Boala acestor copii cere intelegere si percepere. Si ea le are!

 

„Va rog sa intelegeti ca …daca nu ai dragoste si rabdare nu ai ce cauta aici. In urma cu 18 ani m-am angajat in Centru. Erau aici copii foarte frumosi. Vedeam progresele. Erau copii normali. Apoi, s-a inchis Leaganul. S-a redirectionat spre partea copiilor cu handicap sever. Au venit aici copii din tara, care aveau handicap sever. A fost un soc. Nu credeam ca exista copii pe lumea asta, cu astfel de tulburari. Nu stiau sa foloseasca apa, sa manance… i-am luat de la zero. I-am invatat toate deprinderile. De unde au venit, nu era personal specializat. E parerea mea. A inceput lupta. Erau momente cand spuneam ca nu mai pot: dupa un an si jumatate, abia invatau sa tina o lingura in mana. Cand il vedeam pe unul ca cere cana cu apa, tipam de bucurie: fetelor al meu stie! Te bucuri mai mult aici. Il inveti pe copil sa fie autonom”, explica Iulica Zinca, bucuria de a lucra cu acesti copii.

 

Noi ii tratam ca pe toti copiii normali – spune firesc, sefa CP.8 Buzau, vrand parca sa atraga atentia ca asa ar trebui sa o facem si noi, ceilalti.

„Le facem zilele de nastere, au invitati si se bucura fantastic. Vezi bucuria in ochii lor! Trebuie sa ai credinta ca sa reusesti cu acesti copii! Oamenii sunt alesi sa lucreze aici. Dumnezeu ii trimite! Aici au a doua familie. Copiii de aici sunt foarte putin vizitati de parintii lor. Mamele ar trebui sa vina sa vada cum au crescut si ce au invatat copiii lor. Nu toti constientizeaza ce li se intampla, dar le citim dragostea in ochi. Imi pare rau de parintii acestia. Un baietel cu autism este luat in fiecare week-end acasa. E o victorie mare. Mai avem un bunic al unui copilas. E alaturi de noi, oricand. Ne sprijina mereu si vine la nepotul sau.  39 de suflete invata cate putin, alaturi de noi, sa existe” , – Iulica Zinca, sef Complexul de Servicii pentru Copilul cu Handicap Sever nr.8, din structura DGASPC Buzau.

 

Raman cu un sentiment placut, care imi intareste pledoaria pentru o altfel de sanatate: daruita din cea pe care cativa oameni o au de la Dumnezeu si din care ofera altora, nascuti napastuiti!