Zâmbete și celebrități

Celebritatea a atras întotdeauna atenția, iar despre personalități s-au scris multe cărți, s-au făcut filme… În ultima vreme, celebritatea este confundată cu succesul (nu contează în ce domeniu), iar cei care citesc presa tabloidă au senzatia că stiu totul despre celebrități.

Realitatea este însă că fiecare om, celebru sau nu, are secretele sale. Se spune însă că atunci când în jurul unei personalități încep să fie țesute bancuri, e semn clar de celebritate…

Câteva dintre cele mai haioase anecdote despre celebrități ne vor ajuta să știm mai multe despre ele și ne vor ajuta să zâmbim…

 

Unul dintre cunoscuţi i se plângea lui Mark Twain că suferă de somnambulism. Scriitorul i-a zis:

– Am o reţetă minunată. Notează-ţi-o!  

– Sunt gata.

– Te duci şi cumperi o cutie mare de pioneze, din care împrăştii cam 2-3 linguri, seara la culcare în jurul patului. Şi după aceea, ascunzi papucii!

***

Aflându-se la o masă, la grădina de vară „Raşca”, după consumarea unui vin bun, către dimineaţă, Iancu Brezeanu privea cu mare tristeţe la frapiera plină cu apa de la gheaţa topită.

– Ce s-a întîmplat, Brezene, îl imiţi pe Hamlet? Cugeți adânc?, îl luă la rost Caragiale.

– Cuget, coane Iancule, cuget şi mă întristez.

– De ce, bădie?

– Păi, mă uit la frapiera asta cu apă şi mă gîndesc că 75% din corpul omenesc e apă… Cum? Trei sferturi din mine să fie numai apă?!

– O, nu Brezene, în ceea ce te priveşte, ţi-o jur dacă doreşti, că 75 % din tine e vin…

***

– Doctore, dădu buzna o femeie în atelierul lui Theodor Pallady, spune-mi sincer tot ce crezi despre mine!

– Doamnă, zice pictorul după ce o măsură din cap până în picioare, în primul rând trebuie să fiţi mai puţin impulsivă şi să mai slăbiţi vreo 20 kg. În al doilea rând, vaș sfătui s-o lăsaţi mai moale cu fardurile și în al treilea rând, sfaturile mele sunt sfaturile unui pictor. Doctorul are cabinetul cu un etaj mai sus!

***

Bătrânul artist Millo cade greu bolnav. La căpătâiul lui se adunară toţi artiştii trupei. La un moment dat, bolnavul păru că nu mai respiră.

Pascaly îi pipăie fruntea, o găseşte rece şi anunţă:

– A murit. Mă duc la Primărie, poate fac rost de nişte bani ca să-l îngropăm creştineşte.

Peste un ceas se întoarce.

– Am adus banii, anunţă Pascaly. Cine ia banii şi cine se ocupă de înmormântare?

Niciun răspuns, toţi se codeau.

– Eu! Adă banii încoace, se auzi vocea lui Millo.

***

Camil Petrescu, care se întoarse de pe front cu o uşoară invaliditate, nu auzea prea bine şi purta un aparat auditiv la una dintre urechi.

– Aş, zise într-o zi Mircea Damian, se preface! Vreţi să vă dovedesc că aude bine? Dar numai când vrea el.

Se apropie de masa autorului „Sufletelor tari”, care citea nişte ziare şi-i şopti aproape imperceptibil:

– Camil, ştii că ţi s-a aproba cererea de la „Arte”?

– Când?, sări Camil Petrescu de pe scaun.

***

Într-o zi, Păstorel Teodoreanu povestea:

– Să vedeţi peste ce ruşine am dat! Eram obligat să ţin un regim sever: să nu beau, să nu mănînc, să nu… Mă rog matale, regim de om bolnav. Cu asemenea tratament, se înţelege, mă simţeam ca un mort între vii. Auzi acolo, te preumbli pe stradă, treci pe lângă ce ţi-i drag şi să fii condamnat să închizi ochii şi să treci mai departe, în loc să închini şi tu un pahar de vin. Dar, vrând-nevrând, m-am resemnat. Într-o bună zi, mi-am găsit un prieten de suferinţă, bolnav ca şi mine. Cutreieram împreună străzile, mohorâţi şi plictisiţi. Trecând pe str. Belvedere, prin dreptul unei lăptării, amicul meu îmi propune să mâncăm câte un iaurt. Face bine la stomac! Intrăm și cerem două iaurturi cu caimac.

– Foarte bun! exclamă el, la prima porţie. Mai comandăm câte unul?

– Eu ce să fac? Accept. Dar amicul se ambalase rău, vrea să mai comande un rând, al treilea. Simţeam cum mi se urcă sângele la cap și i-am tăiat-o scurt: „Nu, că ne-ncurcăm!”

***

Cică Mel Gibson se decide să facă un film despre viaţa marilor compozitori şi se gândeşte să trântească şi o distribuţie de zile mari.

Îl sună el pe Robert DeNiro şi îl întreabă ce părere are.

DeNiro îi răspunde:

– Mda, mie mi s-ar potrivi Beethoven, e pe stilul meu, aşa ursuz şi neînţeles. Eu o să fiu Beethoven.

Bun, îl sună Mel pe Dustin Hoffman.

Se gândeşte un pic Dustin Hoffman şi răspunde:

– Îmi place Mozart, e un bonvivant, vesel, uşuratic. Eu o să fiu Mozart.

Bun, văzând ce bine merge treaba, Mel Gibson sună la reşedinţa de guvernator a lui Arnold Schwarzenegger. După ce îşi expune ideea, urmează vreo cinci minute de tăcere şi apoi, fără nici un alt comentariu, se aude în receptor binecunoscuta voce a lui Arnold:

– I’ll be Bach!

 

*Aceasta este o rubrică de bancuri / umor / pamflet și va fi tratată ca atare.