Îl urăsc pe Caragiale!

Da! Am stat, am analizat și am deliberat: îl urăsc pe Caragiale! Am fost în dubiu, dacă să-i găsesc circumstanțe atenuante ori ba. Orice autor și orice om are nuanțele lui de gândire și de raportare la context, are lupta lui cu prezentul, cu viciile, cu neroziile vremii. Are frustrări și ziceri către contemporanii lui.

Dar Caragiale nu se potolește. Nu stă în timpul lui. Sare mereu pârleazul și ne urmărește ca un ochi diabolic și un gând necurat. Ce-i lipsește acestui om de nu stă în veșnica lui odihnă la care a fost trimis și se tot așază în gura românului mai mare sau mai mic? Moș virgulă nu are nicio circumstanță atenuantă! Nu poate să fie scuzat prin argumente semantice, cunoștea bine limba, deși rădăcinile îi erau din alt sol, din pământ grecesc. Știa bine sentimentul boborului, căci l-a ținut de braț la berărie, iar atunci când ar fi trebuit să-i fie alături și cu înțelepciunile bătrâneților a fugit la prea puțin amuzanții nemți.

Așadar, oricâte motive ai căuta să nu-l urăști pe Caragiale este imposibil… Nu vrea să stea în vremea lui, ci ne bântuie, vorbind din noi precum demonii care-i chinuiau pe demonizații din Gadara sau de oriunde și oricând. Acest individ flecar, grecotei ironic până la cinism, își tot bate joc de noi. Este un fel de Dracula care ne bântuie. Nu ne suge sângele, ci ne pune în minte și între buze comportamente și vorbe pe care noi, românii, altfel nu le-am face și nu le-am rosti (SIC!).

Păi, cum altfel să te porți în halul în care sforarul Caragiale, ca un Gepeto al tuturor personajelor sale, obligă, își siluiește personajele să se comporte, dacă nu este ceva necurat între fibrele noastre?! Doar numele sunt vechi. În rest, nimic nu este lăsat deoparte în lucrarea noastră de azi.

Dacă am face un exercițiu, precum elevii care se joacă cu sinonimele, sau am face rebus, ori am exersa pe gap-uri ori fraze eliptice și am lăsa spații libere în texte pentru a completa nume de astăzi în locul celor de ieri, am constata cât de repede găsim în mintea noastră sinonimul, numele potrivit, personagiul pe măsură. Deci, Caragiale, acest pamfletar judecat chiar și de unii dintre contemporanii lui pentru literatura minoră, pentru scriitura care consumă doar momentul, pentru modul ridicol în care vede realitatea, dacă nu ar lucra cu lucruri necurate, în mod logic, ar fi fost uitat demult…

Dar, din păcate, atunci când privești în jur, zeci, sute, poate mii, sau poate milionul de mustăți rânjesc în spatele fiecărui interlocutor și îi șoptesc ce să facă și cum să spună. Nu are limite acest individ… Nu se uită deloc la chipul omului. Nu-l interesează că este mai de sus sau mai de jos, mai prost sau mai învățat, conducător sau condus, stăpân sau supus. Este acolo și, fără preget îi sucește vorbele și faptele, făcându-l de poveste. Ba, mai mult decât orice duh, nu zace într-unul singur. Spre exemplu, te uiți la doi, trei cetățeni onorabili, doi politicieni puternic pătrunși de grija țărișoarei și… ce constanți? Doi, trei… Caragiale. Te pierzi cu firea și te înspăimânți. Cum poate acest mort demult să-i bântuie în așa hal? Nici nu știi dacă este un dialog în trei sau sunt doar trei măști și un Caragiale care, ca un mare actor de dramaturgie schimbă permanent pielea personajului și, plin de sete, joacă singur în fiecare rol, sub fiecare chip.

Așadar, nu este de glumă cu acest Caragiale, cu acest duh care ne bântuie de atâta vreme, care nu ne dă odihnă și pace. Ne obligă, prin mijloace malefice – că altfel, rațional nu poate fi gândită o astfel de relație între Caragiale și popor – să-i împrumutăm psihologia, să ne purtăm asemenea personajelor lui, iar noi nu rezistăm tentației. Textele lui trebuie arse urgent (SIC!). Trebuie să scăpăm de obsesia, de dominarea, de bântuirea acestui individ care, în loc să stea cuminte într-un raft de bibliotecă umblă nebun pe străzi, prin instituții, vorbește din fiecare dintre noi, ne manipulează cum dorește.

Trebuie să facem urgent ceva, să existe voință politică să scăpăm, acum, la moment de centenar, de diatribele cacofonicului Ion Luca Caragiale. Prea a mutat toată țara în Hanul lui Mânjoală! Dacă nu luăm măsuri cu expulzarea rapidă a lui Caragiale de pe aici, există riscul să ne pierdem identitatea noastră de români, născuți din bravii Traian și Decebal, iar localitatea Haimanale, unde s-a născut Caragiale, să împrumute numele țării unde locuim…

*Acesta este un pamflet și trebuie tratat/înțeles ca atare…