Cu gândul la vacanță…

Vremea s-a încăzit, vine Paștele, dar pandemia de coronavirus ține toată lumea în casă. Cine are norocul să stea la casă poate ieși totuși în curte, dar cine stă la bloc poate să se bucure de natură doar de la fereastră. Asta nu înseamnă că nu ptem să ne amintim de vremea când plecam în vacanță și să visăm că o vom face din nou, după ce trece această perioadă de restricții… Sănătoși să fim și să nu uităm să zâmbim! 

 

Din jurnalul de călătorie al unui turist american:

VENEŢIA:

Am sosit în oraş după o ploaie torenţială, cred. Toate străzile sunt inundate. Nu se circulă decât cu barca. Cu toate acestea, barcagii sunt foarte veseli şi cântă nişte cantonete numite barcarole. Hotelul este cam vechi şi broasca de la uşa camerei orăcăie îngrozitor.

LONDRA:

La Londra n-am văzut nimic din cauza ceţii. În ultima zi, ceaţa s-a ridicat pentru câteva secunde şi am putut vedea un superb turn cu ceas. Ceasul stătea, dar eu n-am mai stat.

MADRID:

Oraşul este frumos, are străzi largi, cu fântâni ecvestre şi statui arteziene. Au şi un palat mare, dar cam neprimitor. În schimb, locuitorii sunt simpatici, vorbăreţi, ospitalieri şi se numesc români.

PARIS:

După câte îmi aduc aminte de la şcoală, Parisul este capital Germaniei. Cu toate acestea, străzile Parisului sunt pline de Japonezi. Numărul frumoaselor şi renumitelor franţuzoaice s-a redus foarte mult. Ele nu mai pot fi văzute decât sub forma unui tablou expus la Muzeul Luvru, care reprezintă o italiancă urâţică ce zâmbeşte tâmp.

PRAGA:

La Praga am cunoscut o blondă delicioasă, care m-a servit cu o şuncă de neuitat…

BUCUREŞTI:

Ghidul pe care-l am la mine, apărut în New York, îmi reprezintă Bucureştiul drept capitala Ungariei. Cred că la mijloc este o greşeală. În Gara de Nord se vorbeşte mult turceşte, ceea ce mă face să cred că nu sunt în Bucureşti, ci în Frankfurt, pe Main.

***

Ion şi Gheorghe se întorc acasă după o călătorie la Bucureşti.

Ajung la gară, se urcă în trenul de Cluj şi se aşează pe două locuri.

– Măi, Ioane, cât face trenul până la Cluj?

– Mult, mă. Toată ziua.

– Şi ce facem noi atâta timp?

– Păi, ce să facem, vorbim.

– Şi ce să vorbim noi toată ziua, mă?

– Ştiu eu? Hai să spunem ghicitori.

Zis şi făcut:

– Ia zi, Gheo, ce e mic, negru şi stă la mine în curte?

Trece un timp, ajunge trenul pe la Ploieşti.

– Auzi, Ioane, da’ are blană?

– Are, mă.

Pe la Braşov, Gheorghe întreabă din nou:

– Ioane, are şi patru picioare?

– Are, mă.

Spre Sighişoara, dialogul continuă:

– Şi îl ţii în lanţ, mă?

– Da, îl ţin în lanţ.

La Blaj:

– Nu-i aşa că e rău? Muşcă, nu?

– Muşcă mă, dacă nu te ştie.

Ajunge trenul şi la Teiuş.

– Mă, Ioane, n’o fi câinele?

– Ba câinele’i, mă. Da’ tu mare prost eşti. Ce ţi-a trebuit atâta timp ca să ghiceşti?

În gară la Apahida, răspunde şi Gheorghe, supărat:

– Auzi, mă? Prost eşti tu. Eu ştiam de la Bucureşti, da’ dacă spuneam de atunci, ce mai vorbeam noi atâta drum?