Jocurile Olimpice: Creierul sportivilor de elită, diferit de cel al oamenilor obișnuiți

Pentru aurul olimpic, sportivii sunt pregătiți să-și depășească limitele fizice de viteză, precizie, forță și rezistență, dar cei care obțin performanțe deosebite au și abilități vizuale și cognitive mult mai dezvoltate, susțin experții în neuroștiințe.

 

Sportivii români obținut până acum 91 de medalii de aur la Jocurile Olimpice – 25 la gimnastică, 20 la canotaj, 11 la atletism, 10 la Kaiac-canoe, 7 la lupte, 6 la tir sportiv, 4 la înot, 4 la scrimă, 2 la haltere, 1 la judo și 1 la box. De la a doua ediție a Olimpiadei (1900) și până în prezent, România a lipsit de 6 ori de la cel mai important eveniment sportiv din lume. La ediția din 1984, de la Los Angeles, România a înregistrat cea mai mare performanță la Jocurile Olimpice, cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, țara noastră clasându-se pe locul 2 în lume, după Statele Unite.

De-a lungul timpului, sportivii noștri au fost implicați în stabilirea mai multor momente istorice în cadrul Jocurilor Olimpice, dar Nadia Comăneci este de departe top liderul sportului românesc, ea câștigând 9 medalii, dintre care 5 de aur și fiind primul sportiv din istoria gimnasticii notat cu 10, la Montreal, 1976.

 

Fără îndoială, în spatele aurului olimpic se află multă muncă și o voință de fier, o pregătire intensă pentru a avea o condiție fizică de vârf, pentru a putea să-și depășească limitele de viteză, forță, rezistență, precizie, îndemânare, concentrare etc., dar cercetătorii în domeniu au identificat și numeroase caracteristici ale sistemului nervos care îi diferențiază pe olimpici de restul oamenilor, în încercarea de a înțelege și cum funcționează creierul unui performer de elită.

Până de curând, majoritarea oamenilor de știință explicau excelentele abilităţi ale sportivilor de top în termeni de coordonare sau reflex, crezând că cei cu multe reuşite dispuneau de o dexteritate fizică superioară, dar în urmă cu câțiva ani, specialiştii în neuroştiinte au descoperit că acești sportivi își focalizează coordonarea, mai degrabă pe abilităţile vizuale și cognitive decât pe calităţile fizice. Ei au observat că din momentul în care organismul simte o schimbare în mediul înconjurător, sportivii foarte bine pregătiți au un avantaj. „Bombardat” cu stimuli acustici diverși, precum zgomotul arenei, al unui avion care trece în depărtare sau anunțul unui crainic la difuzor, creierul sportivului trebuie să determine rapid care sunete sunt esențiale pentru succesul la care tinde și care sunt doar simple distrageri.

 

Un studiu din 2019, condus de cercetătorii Universității Northwestern, Statele Unite, a relevat faptul că studenții-atleți din diferite echipe sportive de primă divizie au un răspuns mai mare la sunete decât controalele-martor de aceeași vârstă și sex. Analiza bazată pe citirea undelor cerebrale a sugerat că sportivii erau mai buni în a elimina zgomotele străine, concentrându-se asupra sunetelor țintă cu mult mai puțină distragere.

În timp ce o mare parte din aceste constatări ar putea fi puse pe seama practicii de concentrare, de exemplu asupra indicațiilor antrenorilor de pe margine, unii dintre sportivii studiați performau în medii tradițional mai puțin zgomotoase, cum ar fi terenul de golf.

Antrenamentul regulat și de concentrare ar putea fi responsabil și pentru modelarea capacității creierului de a elimina distragerea atenției, au bănuit oamenii de știință, care susțin că nu este vorba doar de sunet.

 

O cercetare publicată în 2018, condusă de Universitatea de Stat din Florida, a arătat că, de exemplu, jucătorii de tenis de top își pot prelungi momentele de concentrare vizuală intensă, ceea ce se numește în mod obișnuit o perioadă de „ochi liniștit” (the quiet-eye theory) și care ar putea explica felul în care sportivii execută sarcinile motrice care necesită precizie, cum ar fi executarea loviturilor libere la fotbal, și nu numai. S-a descoperit că există o legătură clară între abilitatea persoanei de a stoca informaţii în memoria de scurtă durată – cerinţă certă în abilitatea de a se focusa – şi abilitatea de a utiliza tehnica „ochiului liniştit”. Potrivit acestui concept, înainte de a începe o acţiune, privirea se focalizează pe aspectele semnificative ale obiectivului – inelul de baschet, poarta de fotbal, zona în care va ateriza serva în jocul de tenis etc.

În ultimii ani, utilizând tehnologia de urmărire a mişcărilor globilor oculari, cercetătorii au constatat că atunci când indivizii privesc la stimuli relevanţi, într-o unitate de timp potrivită (câteva milisecunde înainte, în timpul sau după mişcare), şansele de succes sunt mai mari.

Studiul a relevat că jucătorii mai buni aveau perioade mai lungi de „ochi liniștit”, asociate cu lovituri mai bune.

 

O analiză a literaturii de specialitate realizată de aceiași cercetători arătă că asocierea între îndemânare și perioada de „ochi liniștit” este valabilă și în alte sporturi

Oamenii de știință cred că un atlet performant, înarmat cu informații detaliate despre starea jocului, trebuie să le transforme într-o acțiune câștigătoare. Acțiunile motorii sunt coordonate în mare măsură de stratul exterior al creierului (cortex), care la scafandrii de elită, de exemplu, s-a demonstrat că crește în grosime în zone precum cele asociate cu conștientizarea spațială și percepția mișcării corpului.

Căile dintre regiunile corticale și un grup de neuroni din creierul anterior cunoscut sub numele de striatum, care este esențial pentru alinierea secvențelor de mișcări, par, de asemenea, să fie îmbunătățite la sportivii cu performanțe înalte.

 

Promotorul teoriei „ochiului liniştit”, Joan Vickers, psiholog cognitiv la Universitatea din Calgary, Canada, spune că atunci „când ochii furnizează informaţii, sistemul motor ştie ce are de făcut. Creierul se comportă ca un sistem GPS. Detectează ținta, viteza, intensitatea şi distanţa”, „ochiului liniștit” însemnând nu doar vederea, ci şi atenţia, direcția în care se îndreaptă privirea fiind un factor cheie în abilitatea creierului de a se concentra pe detaliile esenţiale şi nu pe factori disturbatori.

Se pare, de asemenea, că antrenamentul cu această tehnică modifică anumiți paramentri fiziologici, cum ar fi rata cardiacă sau impulsurile la nivel muscular.

Oamenii de știință de la Institutul Max Planck de Științe Cognitive și ale Creierului Uman din Germania au demonstrat că trei sportivi foarte pricepuți la aruncarea suliței și la săriturile în lungime aveau, de asemenea, circuite cortico-striatale semnificativ diferite de ale subiecților de control cu care au fost comparați. Studiul lor din 2015 arată că „autostrăzile” care conectează regiunile creierului implicate în coordonarea diferitelor mișcări pentru a atinge un obiectiv sunt diferite la sportivii de performanță.

 

La fel cum unii oameni s-au născut cu creiere cărora le este mai ușor să extindă circuitele necesare pentru a asculta mai atent, a beneficia de tehnica „ochiul liniştit” și cu reacții extrem de precise, iar alții au capacitatea de a dezvolta mușchi mai puternici, cercetătorii susțin că mulți sportivi de nivel olimpic s-ar putea să se fi născut cu un as în mânecă, un stimulent chimic care îi ajută în căutarea gloriei.

Un studiu publicat în 2015 de geneticienii de la Universitatea Parma din Italia, care a evaluat patru gene implicate în dezvoltarea musculară și comportament, în special agresivitate și anxietate, a remarcat gena transportorului activ de dopamină (DAT), implicată în cheltuielile energetice, mișcare și căutarea de recompense. Alte studii sugerează că și căutarea de senzații tari este frecvent întâlnită în rândul sportivilor, în special al celor care implică asumarea de riscuri – schiorii, snowboarderii…

În concluzie, oamenii de știință cred că mulți dintre cei care se străduiesc să câștige aurul olimpic sunt determinați să-și transforme creierul în motoare de performanță capabile să împingă tot mai departe limitele corpului.