Mărțișorul, sărbătoarea bucuriei

Tradiția spune că în primele zile ale lunii martie e bine să oferim și să primim mărțișoare, iar despre acest obicei există câteva legende care dau o semnificație aparte micului mărțișor. 

 

Mărţişorul este o sărbătoare tradiţională a primăverii, a bucuriei, prospeţimii, a victoriei binelui împotriva răului, specific românească. Povestea mărţişorului începe în urmă cu mii de ani, iar primele dovezi arheologice datează de pe vremea daco-geţilor. Cele mai vechi dovezi despre mărțișor au fost găsite de arheologi la Schela Cladovei, în Mehedinti, unde s-au descoperit pietre de râu cu urme de vopsea albă și roșie, culorile a căror împletire simbolizează geneza și regenerarea vieții.

Pe vremea dacilor simbolurile primăverii erau confecționate în timpul iernii și se purtau după 1 martie.  Femeile dace purtau monezi sau pietricele în asociere cu fire de lână roşie şi albă pentru a avea noroc şi un an productiv.

Tradiția spune că cele două fire din care este format șnurul de mărțișor simbolizează vara și iarna, iar mărțișorul este numit și „funia zilelor”. În vechime, șnurul de mărțisor era legat la mână, la gât sau era prins în pieptul copiilor de către părinți, înainte de răsăritul soarelui, pe 1 Martie, iar de șnur era prinsă o monedă. Se mai spune că marțișorul avea rolul de a proteja oamenii de soarele arzător.

 

Despre mărţişor există multe poveşti şi legende. Una dintre ele vorbeşte chiar despre fabricarea mărţişoarelor. Se spune că a fost odată un om sărac, care confecţiona tot felul de lucruri pentru păpuşi: fundiţe, şnuruleţe şi hăinuţe. Apoi le vindea în piaţă.

Într-o zi, văzând că i s-au terminat materialele, omul a căutat prin casa sărăcăcioasă şi tot ce a mai găsit au fost două şnururi de aţă albă şi roşie. Neştiind ce să facă cu ele, le-a rupt și le-a împletit. Era foarte mândru de ceea ce crease. Apoi a făcut un mic tablou pe care a prins şnuruleţul și s-a gândit să-l denumească „mărţişor”, pentru că era luna martie şi chiar prima zi. Şi aşa s-a dus vestea despre omul sărac și rămas în istorie ca cel care a inventat acest simbol al primăverii.

 

Simbolul Mărtișorului este legat și de legenda Babei Dochia, iar ziua de 1 Martie este numită și Mărțișor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primăvară.

Inspirată dintr-un personaj creștin, legenda spune că Mucenița Evdochia (Dochia), sărbătorită pe 1 Martie, este cea care, în mai multe variante ale poveștii, urcă pe munte prea devreme, primavara, și moare din cauza frigului.

Într-una dintre variante, legenda spune că Baba Dochia avea un băiat renumit pentru frumuseţea sa, Dragobete. Toate fetele erau îndrăgostite de el, dar băiatul îşi dăruise iubirea doar uneia. Baba Dochia era însă extrem de rea, copiii fugeau din calea ei când o vedeau, iar oamenii se ascundeau în curţi. Nu a acceptat-o pe fată ca noră, şi, din răutate, i-a poruncit viitoarei nore să meargă la râu cu un ghem de lână neagră şi să o spele până ajunge albă, şi abia atunci avea să accepte căsătoria cu feciorul ei.

Era iarnă și un ger de crăpau pietrele, iar fata spăla în continuu lâna primită. Obosită şi un mâinile degerate, fata îşi pierduse speranţa. Atunci a apărut lângă ea Mărțișor, fiul Primăverii (se crede că era chiar Iisus Hristos), care i-a oferit o floare roşie cu care să spele lâna. Ghemul, din negru tuciuriu cum era, a devenit alb ca neaua. Fata și-a pus floarea în păr și s-a întors să se mărite cu Dragobete.

Mânioasă că fata a reuşit şi crezând că floarea este un semn de primăvară, baba Dochia a plecat pe munte cu oile la păscut, îmbrăcată cu nouă cojoace. Primele zile au fost călduroase, așa că Dochia și-a scos rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta. Ajunsese baba să poarte numai o ie, dar vremea s-a schimbat brusc și a pornit un viscol care a transformat-o pe Dochia cea haină și oile sale în sloiuri de gheață, care nu se topesc decât primăvara târziu, când râurile se umflă şi se prăvălesc la vale, parcă supărate pe satele de la poalele munţilor, unde primăvara vine mai devreme.

Folclorul românesc asociază cele nouă zile, între 1 și 9 Martie, cu povestea Babei Dochia, născându-se astfel mitul Babelor.

 

Altă legendă spune că Baba Dochia nu era, de fapt, babă, ci era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea. Azi aşa, mâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palat, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă. a tors firul mărțișorului folosind furca pe care a luat-o cu ea pe munte.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi frig, şi-a luat drumul spre pădure. A stat până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că şi-a lepădat un cojoc. A doua zi, şi mai cald, şi a mai lepădat un cojoc, şi tot aşa, până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, s-a pornit un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă.

De-atunci a rămas rostul vremii schimbătoare în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tot de atunci, vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

Unii cred că Dochia ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

Oricare-ar fi varianta, după ultima zi a babei se crede că frigul nu mai are putere, oamenii nu mai au nevoie de foc, își curăță curţile, strâng gunoiul şi îi dau foc, apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, iar femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă. Și cum s-a sfârşit cu babele, începe și munca la câmp…

 

O altă legendă spune că a fost odată ca niciodată, o vreme în care Soarele, întruchipat într-o preafrumoasă fată, a coborât pe Pământ, dar un zmeu a răpit-o și a aruncat-o într-un beci, în castelul său. Păsarile au încetat să cânte, copiii nu mai puteau să râdă, iar lumea întreagă a căzut în mâhnire.

Nimeni nu îndrăznea însă să-l înfrunte pe zmeu.

Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului, să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă, l-a învins și a eliberat fata.

Soarele s-a ridicat înapoi pe Cer și a luminat iarăși, întregul pământ. A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei.

De atunci, oamenii obișnuiesc să împletească doi ciucuri, unul alb și altul roșu, iar la începutul lunii martie, bărbații oferă o amuletă legată cu acest șnur, numită Mărțișor, fetelor pe care le iubesc. Culoarea roșie reprezintă dragostea pentru tot ceea ce e frumos și rămâne simbolul sângelui bravului tânăr. Albul simbolizeaza puritatea, sănătatea și ghiocelul, prima floare a primăverii.

 

Un mit legat de Mărțișor, provenit din Republica Moldova, evidențiază lupta care se dă între Primăvară și Iarnă, pentru ca una să plece, pantru ca cealaltă să poată veni.

Se spune ca în prima zi a lunii Martie, pe când se plimba prin natură, Primavara a observat un ghiocel ieșind de sub zăpadă. Atunci s-a decis să îl ajute și să dea la o parte zăpada și ramurile spinoase care îl împiedicau să răsară complet. Această hotărâre a înfuriat-o însă pe sora sa pe Iarna, care a pornit un viscol pentru a distruge delicata floare. Primăvara a acoperit cu mâinile ei ghiocelul deja înghețat și, rănindu-se în mărăcinii pe care încerca să îi dea la o parte, a pătat floarea cu o picătură de sânge fierbinte. Ghiocelul a inviat imediat, iar Primăvara a învins Iarna.

Culorile mărțișorului simbolizează triumful binelui împotriva răului.