Zilele Babelor și bucuria venirii Primăverii

27 februarie 2021 | 0 comentarii |

Am sărbătorit Dragobetele, dar zilele magice ale iubirii continuă cu Ziua Mărțișorului și cu Ziua femeii, dar pentru că încep și Zilele Babelor, vom trece astăzi în revistă câteva dintre semnificațiile acestora în tradiția populară.

 

Capriciile vremii caracteristice începutului de primăvară sunt patronate de cele 9 sau 12 Babe, o suită de semidivinităţi meteorologice între care cea mai cunoscută este Baba Dochia. Aceasta se arată în fiecare an la 1 Martie și se mai numeşte și Cap de Primăvară, pentru că marchează zilele magice ale iubirii și începutului de primăvară, la fel ca Dragobete – Zeul Iubirii la români, despre care legenda spune că ar fi fost fiul Dochiei.

Cu două mii de ani în urmă, 1 Martie marca Anul Nou, în special noul an agricol. Marte a fost la origini Zeul Primăverii, al vegetaţiei, ulterior căpătând valenţe războinice. De-a lungul mileniilor, diverse popoare au ales diferite date pentru a marca Anul Nou, dar toate sunt legate de mişcarea Soarelui, de solstiţii şi echinoţii. După reforma calendaristică din timpul lui Iulius Caesar, Anul Nou a fost mutat la 1 Ianuarie.

Românii, în ziua de Dochia/1 Martie își leagă mărţişor la gât sau la mână ori și-l prind în piept, ca să aibă noroc şi să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul din care e făcut mărţişorul, tot anul. Unii poartă mărţişorul numai 12 zile, apoi îl agață pe ramura unui pom. Alţii îl poartă până ce înfloreşte păducelul, alţii până sosesc berzele, iar unii până la 1 Mai, când beau pelin pe iarbă verde și apoi aruncă mărțișorul într-un pom tânăr. Despre mărțișor vom vorbi mai pe larg într-un articol viitor, dar astăzi ne vom concentra pe semnificația Babelor și particularităților acestora.

 

Dochia, urmărită de romani

În prezent se vorbeşte de 9 babe, de pe 1 până pe 9 Martie. Baba Dochia, cea mai straşnică şi mai aspră dintre Babe, stă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. Se crede că dacă ziua Babei Dochia (prima zi a intervalului) este frumoasă, la fel vor fi primăvara şi vara, iar vremea din ziua de 9 Martie (ultima zi a babelor) se menţine timp de 40 de zile şi în ziua de Paşti.

Între 1 și 9 Martie, românii îşi aleg o „babă” proprie: poți alege o zi oarecare între 1 şi 9 martie, ori ziua care corespunde cifrelor zilei de naştere însumate și reduse la unitate, sau se aleg două „babe” – una între 1 și 4 Martie, care corespunde primelor 6 luni, și alta între 5 și 9 Martie, pentru a doua parte a anului.

Se zice că aşa cum îţi este „baba”, tot aşa îţi va fi şi viaţa în anul respectiv. Dacă vremea este frumoasă şi însorită, atunci îţi va merge bine tot anul. Dacă în ziua în care ţi-ai ales „baba” este frig sau înnorat atunci vei avea un an greu, cu necazuri financiare şi sentimentale. Tot în tradiţia românească se spune că dacă ninge sau plouă în ziua aleasă este semn de bogăţie.

Obiceiul se numește „pusul Babelor”, iar semnificaţia lui arhaică era că după cum e vremea în acea zi, aşa e şi firea/caracterul omului.

 

În acestă perioadă „se logodesc păsările cerului”. În legendele traco-dacice, Baba Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului, cu cele 9/12 cojoace purtate de ea în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar împietrirea ei în ziua echinoţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Începutul lui martie cumulează o serie de semnificaţii şi sărbători, căci ne situăm la început de an agrar, în preajma echinoţiului de primăvară, când zilele sunt egale cu nopţile. Astrul zilei devine din ce în ce mai puternic, patronând începutul noului sezon agricol.

În credinţa poporului român, fiecare soi de animale sălbatice sau domestice îşi are perioada rutului primăvara. Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp drept sărbătoarea tradiţională a Capului de Primăvară, când se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice. Se mai crede ca în afară de cele 9/12 zile furtunatice ale Babei Dochiei, mai sunt zile împrumutate, în care vremea nu-i statornicită. Ziua a treisprezecea este a sturzului, care este urmată de ziua mierlei, apoi a cocorstârcului, a ciocârliei, a cucului, a rândunelelor etc. Cea din urmă zi împrumutată este a mieilor, numită şi astăzi omătul mieilor.

 

În mai multe legende se spune că baba Dochia îngheaţă şi este pietrificată împreună cu oile sale, pentru că se încăpăţânează și nu se supune vremii: „N-are frică de vreun ger/ Nu-i e frică nici de cer”. Ea porneşte prea din timp cu turma la munte, iar la plecare îşi ia 9 (sau 12) cojoace, dar pe drum vremea se încălzeşte şi le aruncă. În vârful muntelui începe să ningă şi să viscolească, iar baba îngheaţă împreună cu turma ei.

Alteori, Baba Dochia este o soacră rea și-i cere tinerei nurori să-i aducă fragi la 1 Martie sau să facă din lâna neagră una albă. Cu ajutorul lui Hristos, fata îşi îndeplineşte miraculos sarcina. Văzând fragii/lâna albă, Baba Dochia chiar crede că a venit primăvara şi aşa porneşte cu turma la munte, dar Dumnezeu o pedepseşte şi stârnește vremea rea care o transformă în stană de piatră, împreună cu oile sale și stânci au rămas până în ziua de astăzi.

O altă legendă vorbește despre o prințesă de neam dacic, sora lui Decebal, de care s-ar fi îndrăgostit însuși împăratul Traian și care, urmărită în munți de acesta, ar fi cerut forțelor cerești să o transforme într-o stâncă, pentru a scăpa de umilința captivității. Şi de atunci românii pomenesc ziua de 1 Martie cu numele Dochiei, întru amintirea ei, şi cele 9/12 zile de la începutul acestei luni sunt zilele Dochiei.

 

Legenda Dochiei, foarte veche, este răspândită în tot arealul balcanic și are un fond tracic comun, fiind menţionată şi la bulgari, sârbi, greci sau albanezi, dar fără corespondenţe toponimice în geografia mitică a popoarelor respective.

Doar în România există însă stânci pe vârfuri de munte despre care se crede că sunt „pietre magice” cărora li s-a dat numele de Babe.

Cele mai cunoscute Babe le întâlnim în vestitul monument natural situat pe Platoul Bucegilor, o atracție turisticǎ importantă, la o altitudine de 2.292  de metri.  Istoricii spun cǎ aceste formaţiuni au fost atribuite cândva aparenţelor unor divinitǎţi montane numite de romani ,,Deae veteres’’ (zeiţa anticǎ). Înfǎţişarea aparte de babe se datorează zonei de munte, alcǎtuită din calcar și gresie, roasǎ de intemperii și trecerea timpului. Cele douǎ stânci care seamănă cu nişte babe cocoşate ce stau la şuetǎ se crede că au avut rol de sanctuare dacice, unde se aduceau jertfe zeilor. Monumentul Babele a fost numit și „Altarele ciclopice din Caraiman”, fiind  consacrate Pǎmântului şi Cerului, Soarelui şi Lunii, datorită apropierii lor de un alt monument natural – Sfinxul, care le pǎzeşte.

 

Baba cu turma din Ceahlău unde, potrivit lui Dimitrie Cantemirse vede o statuie foarte veche, înaltă de 5 stânjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată, dacă nu mă înşel, de 20 de oi, iar din partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă”. În apa acestui izvor se spune că oamenii vin și își lasă dorințele, pentru a fi împlinite…

Mihail Sadoveanu ne spune, potrivit uneia dintre legende, că Baba Dochia era o bătrână vrăjitoare care trăia singuratică într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Aceasta a găsit odată într-o coliba distrusă de puhoaie o copiliță pe care a crescut-o și a iubit-o până s-a făcut o fată frumoasă. Într-o primăvară, fata a fost atrasă de glasul buciumelor și a coborât spre văi, la așezările oamenilor. Bătrâna vrăjitoare a hoinărit pe munte după fată până când a înțeles că aceasta nu se va mai întoarce la ea. Rămasă singură în sihăstria sa, Baba Dochia s-a stins, iar nopțile reci de mărțișor au prefăcut-o în sloi și stâncă.

Vasile Pârvan spune că „… asemenea stânci antropomorfe, ca stânca Dochiei și oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la Carpi, la dacii liberi din Carpații orientali…”

 

Un complex de stânci numite „Babele” există și în județul Buzău, care de la distanță seamănă cu „niște femei în vârstă care vorbesc între ele”. Bolovanii aceștia au scoici fosilizate pe ei, urme ale epocilor de mult apuse. Stau de veghe la hotarul satului în fața căruia se deschid patru județe – Buzăul, Covasna, Prahova și Brașov. Unii au forme bizare, sfere sau cilindrice asemănătoare unor farfurii zburătoare, alții arată ca niște pălării împletite, alții parcă sunt niște coloane prăbușite din cauza vremii și a greutății, ori arată ca niște îndrăgostiți care au rămas îmbrățișați pe vecie.

Despre Babele de la Ulmet, de pe culmea Ivănețu din comuna Bozioru – Buzău, geologii spun că sunt forme de microrelief dezvolt în straturile de nisip, datorită apelor subterane calcaroase care le spală şi le sedimentează în timp. Modul de formare al trovanţilor este similar cu cel al perlelor, aceste formațiuni „cresc” din inima pământului către suprafață, iar din această cauză oamenii locului spun însă că sunt pietre vii, energetice, care își schimbă forma și sunt înzestrate cu puteri tămăduitoare de la Dumnezeu. „Trebuie doar să le atingi şi scapi de boli și de supărări!”, spun aceștia.

 


Adaugati un comentariu


 

*