Nu mă interesează!

Trăim prost! Chiar foarte prost! Ne frigem unii pe alții. În istorie ne-am trădat și omorât între noi, acum, suferim de cinism. Dacă ne dă soarta un pic de ascendență administrativă asupra cuiva, îl stropșim de toți pereții.

Cum poveștile de viață sunt cele mai utile forme de redare a contextului în care trăim, am reținut, la limita nevrozei, o istorisire a întâlnirii dintre doi oameni. Primul, conducător al unei firme mari, cu aproape 200 de angajați și griji pe măsură, al doilea, persoană angajată într-o instituție publică cu munci grele în zona de control.

Ultimul amintit, suveran pe soarta lui, pătrunde într-unul dintre puncte de lucru ale primului personaj al povestirii, umple spațiul încăperii cu formele de birocrat fără grija de mâine și poruncește:

– Să vină imediat administratorul! Nu unul, ci trei! Am văzut eu că sunt trei! M-am documentat!

Angajatul, lăsat fără spațiul vital în încăpere, cu părul făcut măciucă, pune mână pe telefon și își sună șeful, rugându-l să vină, deoarece s-a năpustit peste el cu întrebări și fotografii o doamnă care tocmai venise să verifice…

Schimb rapid de replici între administrator și doamna în cauză. Acidulată și grijulie ca nu cumva să fie înregistrată, în calitatea sa de veșnic angajat, avea ocazia să poruncească unui angajator. Musai, trebuia să se prezinte acolo!

Evident, marea întâlnire s-a petrecut. Nimic grav, nimic urgent. După ce bietul antreprenor s-a luptat cu absurdul unor cerințe recitate din legi și înțelese după putința cuiva care vedea lucrurile cu patosul unui microbist înrăit care nu a jucat în viața lui fotbal, i s-au dat măsuri de tot felul, care mai de care mai pompos îmbrăcate prin texte de legi scoase din contextul unei gândiri sănătoase. Practic, administratorul, din om ce poartă grija unui oraș mai mic de angajați, a fost nevoit, ca pe lângă tot felul de impozite, să mai plătească și impozitul răbdării și suportabilității.

Dar, Maurul își făcuse treaba. Avea mulțumirea că nu se ridicase degeaba de pe scaun în ziua respectivă. Reușise prin tonalitate și impact să-l aducă pe angajator la ascultare. Nu era organul de control jupânul? Dacă nu era el, atunci cine?!

Trecând peste acest tip de contacte, a căror amintire este lăsată de obicei de funcționarii agresivi sau prost pregătiți, ceea ce m-a frapat din toată povestirea a fost repetarea cu cadență a expresiei „nu mă interesează” de către reprezentata „Organului” de control.

Dialogul era unul al surzilor. Mărita doamnă întreba, smeritul domn răspundea. Dar când termina răspunsul primea un apăsat: „Nu mă interesează! Nu este treaba mea!

Păi cum să nu ne intereseze?! Politețea, profesionalismul, respectul ne impune să privim cu interes ceea ce spun ceilalți, mai ale atunci când îi întrebăm.

Din cauza unor „nu mă interesează” se întâmplă atâtea nenorociri în societatea de astăzi. Cum ar fi ca strălucita reprezentată a statului, despre care îmi povestea pățitul, să fie atacată pe stradă, iar trecătorii să rostească senin: nu mă interesează, nu este treaba mea! Sau cum ar mai fi să aibă nevoie de prim-ajutor medical și să primească un scurt: „nu mă interesează, mergi la medicul dumitale!”  Și câte și mai câte drame poate naște un cinic: „nu mă interesează!”

Oare de ce am ajuns noi, românii atât de degradați în relațiile dintre noi, oare de ce suntem cinici, cotropitori, prost-crescuți, răi unii cu ceilalți? Ce ne-a făcut să ajungem un neam care adoră să se calce singur în picioare?!

Pură retorică în aceste întrebări! Poate că este mai simplu să te ascunzi laș în spatele unui „nu mă interesează” și să te porți ca un tonomat, să gândești cât un aparat de taxat în parcare și să te minți pe tine însuți că ai făcut cu viața ta o ispravă. Poate e mai simplu așa pentru tine, însă este vai de cei din jur, care trebuie să suporte mojiciile administrative ale câte unui alunecat de prin sistem.

 


Adaugati un comentariu


 

*