„Procesul medicilor” de la Nürnberg

A fost primul dintre cele 12 procese pentru crime de război, de la Nürnberg, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

Se apropie Sărbătorile Crăciunului și Anului Nou, iar în această perioadă, am fost învățați să fim mai buni, mai darnici, mai iertători… Nu trebuie să uităm însă că, undeva în lume, există încă războaie, că se moare de foame, de frig și de nepăsare…

Pe de altă parte, privind în urmă în istorie, suntem datori să iertăm, dar să nu uităm conflictele armate care au dus, în secolul XX, la pieirea a milioane de oameni și mutilarea fizică sau psihică a mulor altor milioane, și să conștientizăm că niciodată nu trebuie să mai permitem să se întâmple astfel de tragedii.

Pentru prima oară, la finalul celui de-al doilea război mondial, s-au instituit tribunale internaţionale care să judece crimele de război, pedepsite anterior de tribunalele naţionale, militare şi civile. La 9 decembrie 1946 a început procesul de la Nürnberg cunoscut ca „Procesul Medicilor” („Medical Case”), când 20 de medici și 3 oficiali naziști au fost judecați pentru „crime, brutalităţi, cruzimi, torturi, atrocităţi şi alte acte inumane”, inclusiv „experimente medicale” monstruoase comise pe cobai umani. Șapte dintre ei au fost condamnați la moarte, șapte au fost achitați, iar ceilalți au condamnați la închisoare între 10 ani și pe viață.

 

În Germania nazistă, în perioada 1933-1945, au funcţionat lagăre de concentrare, în care erau „internaţi” inamicii politici, persoanele care conform ideologiei naziste erau considerate „rase inferioare”, cei acuzaţi de spionaj sau trădare, prizonierii de război sovietici, dar și evreii, rromii și alte categorii de oameni care au făcut obiectul unor experimente medicale inumane ce vizau crearea unei „super-rase”, capabile să asigure Germaniei naziste „dominarea lumii pentru cel puţin o mie de ani”.

Una dintre ideile exprimate la Conferinţa de la Wansee (o suburbie a Berlinului), din 20 ianuarie 1942, a fost aceea ca prizonierii evrei şi rromi, dar şi din alte categorii, să facă obiectul unor „experimente medicale”, menite să realizeze „descoperiri medicale epocale”, în fapt nişte crime monstruoase, pe cobai umani. Medicii urmau să încerce realizarea de transplanturi, crearea de vaccinuri împotriva malariei, „vindecarea” homosexualităţii, simularea rezistenţei la gaze de luptă, aruncătoare de flăcări, bombe incendiare, hipotermie (pentru uzul Luftwaffe şi Marinei Militare Germane).

 

Un interes deosebit a fost acordat experimentelor pe gemeni, întrucât se intuise ideea că gemenii reprezintă clone umane. Posibila reuşită a clonării şi transplanturilor, rezistenţa corpului uman la încercări extreme erau menite să contribuie la transformarea mitului „invincibilităţii rasei ariene” în realitate.

Doctorul Hauptman Iosef Mengele supranumit „Îngerul Morţii” este autorul principal al experimentelor pe copii gemeni. Se estimează că a realizat, în lagărul de la Auschwitz, circa 1.500 de experimente pe copii gemeni, în anii 1943 şi 1944. Doar 200 dintre ei au supravieţuit. Mengele a încercat să realizeze chiar „siamezi după naştere”, adică oameni normali, care să aibă organe comune şi părţi ale corpului comune, prin intervenţii chirurgicale.

La Neuengamme, copiii din lagăr au fost folosiţi în experimentul contra tuberculozei, apoi erau operaţi, urmărindu-se extirparea ganglionilor limfatici. Se dorea să se vadă rezistenţa corpului uman la tuberculoză, atunci când corpul nu mai produce suficiente leucocite (gardienii sistemului imunitar uman).

 

În lagărele de la Dachau şi Auschwitz, doctorul Sigmund Rascher a efectuat experimente privind îngheţul, hipotermia pe prizonieri sovietici, considerați rezistenți la frig. 300 de prizonieri au au fost supuși la circa 400 de experimente. Doctorul a încercat și creşterea artificială a temperaturii unui om aproape îngheţat, prin introducerea acestuia în apă fiartă. Ulterior, supravieţuitorii probei de îngheţ extrem au fost executaţi, pentru a li se studia părţile din creier responsabile cu rezistenţa la frig.

În 1942, la Dachau, acelaşi doctor a folosit 200 de prizonieri la experimente privind rezistenţa la scăderea drastică a presiunii atmosferice (corespunzătoare altitudinii de 20 000 m). 80 de oameni au murit în timpul testelor, iar cei 120 care au supravieţuit au fost executaţi, pentru ca doctorul să le examineze creierul în încercarea de a identifica zonele responsabile pentru rezistenţă. Tot el a încercat utilizarea unui medicament coagulant, Polygal, menit să oprească sângerările pe câmpul de luptă, coagulând sângele. Testele nu au dat rezultat, dar numeroşi oameni au plătit cu viaţa experimentele sinistre ale lui Rascher.

 

Peste o mie de prizonieri au fost cobai umani pentru testarea malariei, la Dachau. Se dorea astfel, crearea unei „superimunităţi”, soldaţii trebuind, ca în caz de nevoie, să poată consuma şi apă alterată, pe front, fără a se îmbolnăvi. Tot la Dachau, 90 de rromi au fost torturaţi fiind obligați să bea apă de mare, încercând, practic, crearea omului capabil să bea apă de mare, care nu este potabilă şi poate cauza infecţii grave celui care o consumă.

În lagărele din Sachsenhausen, Dachau și Buchenwald s-au făcut experimente pe prizonieri în vederea găsirii unor vaccinuri contra bolilor de ficat, a tifosului, febrei tifoide și a altor infecţii frecvente pe front. La Buchenwald s-au încercat și experimente groaznice pentru crearea imunității la otrăvire sau vindecarea arsurilor de bombe (oamenii erau arşi deliberat cu fosfor, apoi trataţi cu diverse tipuri de medicamente experimentale).

 

La Natzweiler şi Sachsenhausen, s-au realizat experimente cu „gaz muştar” – iperita și au fost uciși 86 de evrei (prin gazare în micro-camere de gazare), pentru a li se folosi scheletele şi diferitele părţi ale corpului ca viitoare exponate la Institutul de Anatomie din Strasbourg, unde doctorul August Hirt lucra ca profesor.

În lagărul de la Ravensbruck, medicul Herta Oberheuser a făcut experimente cu sulfanilamidă (a rănit prizonierele şi le-a infectat intenţionat rănile cu fier ruginit, sticlă, murdărie, praf) şi chiar operaţii de transplant pe 86 femei, dintre care 74 erau prizoniere politice de origine poloneză.

În lagărul de femei de la Ravensbruck, pe deţinutele femei s-au făcut experimente de transplant. Acestea au vizat posibilitatea transplantării pe viu a unor porţiuni de oase, membre, organe, ţesuturi, nervi. Rezultatele asfel obţinute ar fi trebuit să ajute chirugia militară de campanie, astfel încât răniţii grav să fie operaţi rapid şi redaţi luptei.

În lagărele de la Ravensbruck şi Auschwitz s-au realizat experimente de sterilizare, aplicate atât bărbaţilor, cât şi femeilor (evrei şi rromi). Se estimează că au fost sterilizate, în condiţii inumane, peste 400.000 persoane, multe murind sau suferind handicap grav. Tot la Auschwitz, s-au efectuat experimente privind tifosul şi tumorile canceroase, încercându-se metoda sterilizării femeilor (evreice şi rrome) prin extirparea ovarelor şi prin iradiere.

 

Primul proces care a deschis seria celor 12 numite generic „Procesele de la Nurnberg” a fost „Procesul Medicilor” („Medical Case”), care s-a desfăşurat între 9 decembrie 1946 şi 20 august 1947. Doar primul proces, cel intentat „greilor” regimului nazist a avut componenţă internaţională, iar începând cu al doilea, completul de judecată a fost american. Pe numele celor 23 de acuzaţi (22 bărbaţi şi o femeie – dr. Herta Oberheuser) au fost depuse peste 4000 de plângeri. Aceștia au fost acuzați inclusiv de conspirație pentru comiterea de crime de război, crimă împotriva umanității, crime de război, efectuarea experimentelor medicale pe prizonieri și populația civilă din țările ocupate pe motiv de bătrânețe, nebunie, boli incurabile, handicapuri fizice, de participarea la programul „Euthanasia” din aziluri împotriva persoanelor bolnave mintal sau cu diverse handicapuri fizice, prin care se urmărea uciderea sistematică a celor considerați „nedemni de a trăi”.

20 dintre ei erau medici, iar 3, oficiali naziști. Toţi au fost acuzaţi că au practicat, în închisorile Celui de-al Treilea Reich, pe civili sau pe militari, şi fără consimţământul acestora, experienţe în cursul cărora au comis „crime, brutalităţi, cruzimi, torturi, atrocităţi şi alte acte inumane”, violând astfel reglementările de la Haga, ale Convenţiilor de la Geneva, ale legilor şi cutumelor de război, ale legilor naţiunilor civilizate şi ale articolului 2 al Legii numărul 10.

 

Tribunalul a fost constituit din Walter Beals, preşedintele Curţii Supreme a Statului Washington, Harold Sebring, judecător la Curtea Supremă din Florida, Johnson Crawford, fost judecător la un tribunal din districtul Oklahoma şi, ca judecător supleant, Victor Swearinger, fost substitut de procuror general în Michigan.

Acuzarea a fost condusă de procurorul James Mac Harney, asistat de Alexandre Hardy şi Arnost Hochwald, iar alţi patru asistenţi, iar medicul Leo Alexander a fost expertul medical al acuzării.

Actul acuzării a fost redactat de generalul Telford Taylor, care în declarația de deschidere a acuzării a subliniat că „Inculpații din acest caz sunt acuzați de crime, torturi și alte atrocități comise în numele științei medicale. Victimele ale acestor crime se numără cu sutele de mii. Doar câțiva mai sunt încă în viață; unii dintre supraviețuitori vor apărea în această sală. Dar majoritatea acestor victime nefericite au fost măcelărite direct sau au murit în urma torturilor la care a fost supusă. Pentru majoritatea lumii, ei sunt morți fără nume. Pentru ucigașii lor, acești oameni nenorociți nu erau considerați indivizi. Ei veneau în loturi și erau tratați mai rău ca animalele. Ei au fost 200 de evrei în condiție fizică bună, 50 de țigani, 500 de polonezi tuberculoși sau 1000 de ruși. Victimele acestor crime se numără printre milioanele de anonimi care și-au întâlnit moartea în fața naziștilor și a căror soartă este o pată oribilă în istoria modernă.(…)”

 

Acuzațiile împotriva inculpaților au fost formulate în numele Statelor Unite ale Americii. Au fost admise 1.471 de documente, dezbaterile au fost înregistrare şi stenografiate, iar fiecare prezentare (în engleză şi germană), a umplut peste 11.000 de pagini dactilografiate. Fiecare dintre cei 23 de acuzați şi-a susţinut nevinovăţia.

Preotul polonez Leo Miechalowski, prizonier la Dachau între 1940 și 1945, a relatat cum doctorii l-au infectat intenționat cu malarie, pentru a determina eficacitatea unor compuși anti-malarie. De asemenea, a fost forțat să îndure temperaturi foarte scăzute, pentru ca doctorii să testeze efectele hipotermiei asupra corpului uman.

În final, șapte dintre cei 23 de acuzați în „Medical Case” au primit pedeapsa cu moartea, șapte au fost achitați, iar ceilalți au fost condamnați la închisoare (cu pedepse pornind de la 10 ani de închisoare până la închisoare pe viață).

Celebrul Josef Mengele, medicul de la Auschwitz, autorul celor mai oribile experimente făcute vreodată pe oameni, nu s-a aflat printre cei judecați, pentru că nu a putut fi capturat. El a reușit să scape de justiţie, după război, ascunzându-se mai întâi prin Germania, apoi fugind în Brazilia unde a și murit, în libertate.

 

Cei șapte condamnați la moarte au fost Viktor Brack – colonel în cadrul SS și ofițer în cadrul Cancelariei Führer-ului; Karl Brand – doctorul personal al lui Hitler, locotenent-general în Waffen SS și Comisar al Reich-ului pentru Sănătate; Rudolf Brandt – colonel în SS, secretar al lui Himmler și consilier ministerial; Karl Gebhardt – locotenent-general în SS, doctorul personal al lui Himmler, chirurg-șef al Poliției și SS-ului și președinte al Crucii Roșii Germane; Waldemar Hoven – căpitan în cadrul Waffen SS, doctorul-șef al lagărului de concentrare de la Buchenwald; Joachim Mrugowsky – colonel în SS, fost igienist-șef în cadrul Poliției și SS-ului și șeful Institutului de Igieniă al Waffen SS; Wolfram Sievers – colonel în SS, directorul Institutului pentru Cercetări Științifice Militare.

Aceștia au fost spânzurați pe 2 iunie 1948, la închisoarea bavaerză Landsberg.

O bună parte din medicii acuzaţi de crime împotriva umanităţii au fost însă condamnaţi la pedepse uşoare, iar alţii au fost achitaţi, ba chiar au profesat medicina, în ciuda acuzaţiilor publice, iar alţii nu au fost prinşi niciodată. Se crede că medicii care au fost achitaţi, mai ales cei anchetaţi de sovietici şi americani ar fi acceptat să încredinţeze rezultatele muncii din „lagărele morţii” pentru a fi folosite în cercetările ulterioare.

 

Surse: http://law2.umkc.edu/faculty/projects/ftrials/nuremberg/NurembergDoctorTrial.html; http://www.ushmm.org/research/doctors/telford.htm; „Aspecte etice ale medicinii naziste” – Roxana Gheorghe, Manuela Moroşanu, Liliana Rogozea, Facultatea de Medicină, Universitatea „Transilvania” Braşov