REPORETAJUL DE DUMINICA: Povestea moderna a opincilor din Baragan

Daca Doina Musat ar vrea sa-si extinda cartea de vizita, aceasta ar arata asa – Doina Musat, singurul opincar din judetul Buzau.

 

Pe un cuptor aproape daramat, unul din pamant, in care se coceau cu multi ani in urma paine si cozonaci, au stat ani de zile opincile bunicului meu si nimeni nu le-a bagat in seama. Eram copii. Cativa puisori de gaina si-au facut cuibar cald in ele. Asa au si sfarsit opnicile din piele de porc tabacita, incretite lateral, ascutite la varf si prinse pe picior cu curele din piele, tot de porc. Ale bunicii stau si astazi, agatate in pod. Curelele din piele cu care ar fi trebuit legate au disparut. Au fost inlocuite cu o ata mai groasa, din lana.

Astazi, aflam de la doamna Musat, ca opinicile sunt mai simple, mai moderne, se asorteaza cu costumul popular, dar respecta forma originala.

Leg reportajul de astazi cu sanatatea unei traditii pe care ani de zile am spus ca am pierdut-o. Ei, bine, e in Baragan, traieste! Datorita Doinei Musat!

 

Povestea opincilor trebuie musai inceputa cu o prima ceata de toamna pe care, asa la inceput de sezon, in Baragan o gasesti. Comuna Smeeni se vede la iesirea din Buzau in gri-negru, cuprinsa parca de un caier imens de fum fara miros.

O ceata densa ascunde inclusiv vacile care pasc in ritmul lor pe campia ciulinita, ascunde tractoarele care toaca tarlale de resturi de porumb si da de inteles ca intinderea aceasta e gata pregatita de iarna. Inca nu, spun oamenii care trebaluiesc inca in urma tractoarelor si aduna stiuleti de porumb, pepeni pentru muraturi sau care isi cara acasa cele necesare trecerii peste iarna.

Atmosfera aceasta da totusi o neliniste nefireasca si alunga somnul diminetii. Doar cateva femei cu bidoane cu lapte sunt prezente pe drumul national care rupe Smeeniul in doua, in rest oamenii fie asteapta inca o portie de soare, fie sunt acolo unde i-am vazut eu, pe camp, la munca.

 

Pana la Bradeanu, drumul miroase a munca. Carute multe, goale – merg la treaba sau incarcate – duc acasa munca de peste vara. Colorata comuna Bradeanu, de notat ca Primaria are ceas electronic pe frontispiciul cladirii, insa e contrastant cu numarul de batrani care ies in gumari din curte, semn ca saracia e sora cu multa lume si de prin zona aceasta, colorata comuna, spuneam, sta nefiresc de frumos in fata vanturilor din Baragan.

Fantasica zi! Gasesc un om care vorbeste minunat despre campia surda.

E Baraganul pentru care noi am venit aici. Puteam, dupa facultate, sa mergem si in Prahova, dar ne-au atras lanurile unduind si pamantul bun de la Bradeanu. Sotul este de la 15 km de Smeeni si eu sunt prahoveanca din nastere, acum localnica din Bradeanu si profesor la Smeeni, iar in ultimul timp mester popular. Zic ca sunt singura care s-a afisat lucrand opinci. Am gasit intr-o tabara la Varlaam o femeie care croia opinici, odinioara. Am primit eu o opinca de la ea si Dana Voicu una. Noi tinem cont si de acesti oameni care ne pot inca indruma. Cand am venit noi la Bradeanu, CAP-ul de aici era al doilea pe judet ca si performante. Oamenii din sat au venit si ne-au ajutat sa ne facem casa. Faceam mancare si le ofeream de baut, nu bani, ca acum. Timpurile acum sunt mai rele, isi incepe frumoasa poveste, Doina Musat.

 

Spune ca a avut noroc sa se afle in mijlocul unor oameni care au promovat-o, care au ajutat-o sa se ridice. Eu am cusut dintotdeauna, am lucrat de mana mereu. Acum, la intalnirea de 30 de ani de la facultate, un coleg mi-a spus ca ma stie ca avand mereu cu mine doua sacose – in una aveam cursuri si in alta lucrul de mana. Ei, am uitat lucrul acesta de mana. Am vazut la mama si la bunicile Ilinca si Maria. Ele lucrau mereu, – aceasta spune Doina Musat ca a fost mostenirea, insa punctul de plecare in lucrul opincilor este unul inedit. Nu cred ca am mai spus cuiva. Am mers aici, in sat, la o inmormantare.  Fiind la cimitir, pe mormanul de pamant scos pentru a se face groapa pentru persoana decedata, am vazut o opinca. Atunci am vazut prima data o opinca si acea imagine mi-a ramas intiparita in minte. Mai apoi, la biblioteca din Smeeni am dat peste o carte – Opinca la romani. S-a lipit de mine. Am luat-o acasa si am citit-o. Greu de inteles. Am inceput si eu sa modelez. Am avut o haina veche din piele si am taiat-o. Am facut, pe picior, cateva opinci. Astazi, opinci confectionate de mine poarta artisti populari precum Tatiana Raduta. Am trimis, prin intermediul doamnei Adela Petre, la Muzeul Satului, iar ea i le-a daruit unui calugar de pe Muntele Athos care a spus ca le va pune si talpi. Sunt multe lucruri frumoase pe care le poti face din bucati de piele!, ne atrage cu povestea, Doina Musat, strangand in maini o pereche de opinici maro.

 

Acasa la Doina Musat, in atelierul in care uneori noaptea ajunge de bate poarta diminetii, marturia lucrului din pasiune este sirul de cutii pline cu opinci pregatite pentru copii de la vartse mici – cateva luni si pana spre adolescenta, opinci pentru oameni mari, sosete din piele pregatite pentru perioada Craciunului, pungute mici si mai mari pentru cadouri, opincute breloc, bratari, martisoare, portofele si gentute, curele si palarii, chimire si foarte multe lucrari incepute.  Folosesc deseuri din piele. Merg la fabricile de mobila, in general, sau la ateliere care lucreaza cu piele si cer resturi de la croiala. Piele naturala. Am primit recent si o comanda altfel. Un chimir. Un metru lungime. Fac orice, numai sa vad un model. Am facut, i-a placut atat de mult incat a mai cerut unul. Era pentru un artist. Nu e greu deloc. In zilele noastre, preduceaua este mai … automata, dar tot manual lucrezi cu ea. Stau aici in atelier de la o ora-doua la patru-cinci ore, insa noaptea lucrez mult. Imi pun pe un cerceaf ce-mi trebuie pentru lucru si trec la treaba. Fac cate 15 odata. Le dau gaura, la tai, le cos – la toate cate o operatiune.

Pasiunea de acum i-a adus o mare multumire.A cunoscut oameni si a ajuns cu opincile in Galeria mesterilor de la Muzeul Satului. Acum trebuie sa trimit modele la Alba. Cineva vrea opinci mai multe. De la Monteoru, doamna Partal mi-a spus sa fac suveniruri pentru ca turistii vor sa aiba amintiri de la noi. Vin, vin comenzile, dar nu am eu timp uneori sa le termin, i se deschide privirea si incheie povestea Doina Musat.

 

Ramanem langa lucrarile din piele. Opincile stau unele peste altele. Sunt negre, maro sau albe si uneori rosii. Parintii cer pentru botez sau pentru taierea motului, dar si pentru copiii din ansamblurile folclorice. Doina Musat a iesit in lumea mesterilor din Buzau pe un segment lasat descoperit, l-a imbogatit de la un an la altul, l-a reinventat si il pastreaza deopotriva in trecutul frumos al istoriei opincii si il ancoreaza temeinic in cerintele modernismului. Opincile trebuie sa fie albe ca sa se asorteze cu costumatia etno a tinerelor din grupurile noi, negre pentru traditionaliste sau rosii pentru curajoase.

De la Doina Musat au invatat sa lucreze opinci si copiii de la scoala Smeeni, care au participat la atelierul organizat de doamna profesoara. Am aici, intr-o punga, si inceputurile. La Monteoru am facut miniaturi de gentute si brose. Mi s-a spus ca fetele le pun la gat si in ele pun o piatra cu valoare sentimentala sau pretioasa.

 

Imi ramane in gand opinca maro dintr-o piele foarte bine lucrata. Nu seamana deloc cu opinca dura care si-a gasit sfarsitul pe cuptorul bunicii sub asediul puisorilor. Aceea era dura si cred ca lovea piciorul taranului care o purta si in sat si la hora si la nunta si la inmormantare. Opinca de astazi urmeaza insusi drumul societatii care inca isi cauta identitatea. Bine este ca exista mesterul popular Doina Musat care sa ne aduca aminte ca despre romani poti vorbi oricum, dar cand zici despre inceputuri trebuie sa aduci vorba si despre opincile sale.

Plec din Baragan si aud o repetitie a ultimei intrebari – cine sunteti, doaman Musat?  Un om ambitios care doreste sa faca multe, nu reuseste intotdeauna, un om care incepe mereu un lucru pe care il termina mereu altfel, un om care munceste mult si care vrea sa invete pe cineva sa lucreze alaturi de el.