REPORTAJUL DE DUMINICA: Pasarea Phoenix de la Bisoca

Stiti cum functioneaza mitul pasarii Phoenix in satul Lacurile, din comuna Bisoca? Sau, am putea spune, stiti cum se pot baza oamenii locului unii pe altii cand sunt la impas? Rar, extrem de rar vezi asa solidaritate in peisajul romanesc! Este in fapt o lectie de sanatate a sufletului si a mintii, o lectie despre omenie cu fapte doveditoare.

Astazi nu mi-am propus sa va dau o alta veste decat pe cea a solidaritatii pornita dintr-un izvor de sanatate cum numai la ei acasa, la muntenii satelor izolate mai gasesti in zilele noastre.

Ma impresioneaza profund lacrimile oamenilor care sufera atat de profund, incat se porneste in mine o dorinta de negare a tot ce inseamna autoritate in Romania. Ma gandesc ca autoritatile nu sunt infiintate ca sa-si arate puterea prin diverse masuri impotriva oamenilor, ci mai degraba sa inlesneasca accesul oamenilor la o existenta mai usoara. Si totusi…

 

In fapt, autoritatile noastre paveaza cu dificultati drumul spre ceea ce noi avem nevoie. Au drept scop impiedicarea platitorului de taxe si impozite, iar cand acesta este la marea anaghie, ii intoarce spatele si il pune in asteptare.

Asa se intampla si din 1 martie 2015 incoace, la Bisoca – poate cea mai frumoasa comuna din judetul Buzau, mare cat Bucurestiul dar locuita de numai 2000 de oameni, condusi din 1990 de acelasi primar.

Bisoca are o rezervatie de pin negru, pastreaza dovezi ale trecerii ciobanului Bucur spre Capitala Romaniei, se scalda in izvoare cu ape limpezi si reci, are paduri minunante si traditii care se pastreaza acasa la batranele satului si despre care v-am scris de multe ori in SanatateaBuzoiana.ro.

Are ea, Bisoca, multe lucruri frumoase despre care merita sa aflati chiar acolo, sus, unde sunt ele. Prima piedica pusa de autoritati este insa Drumul Judetean care leaga Sarulesti si Bisoca de restul judetului Buzau. Prefectul George Sava spune insa ca e primul pe lista si ca deja incep lucrarile de refacere, caci alunecarile de teren sunt multiple, iar oamenii risca sa ramana cu adevarat izolati in munti.

 

Pe 1 martie, incepusem sa spun, o intrega poiana s-a pornit impotriva satenilor din Lacurile. O alunecare de teren atat de mare incat a cuprins mai bine de doi kilometri – din marginea drumului judetean, de pe o gura de scurgere, si pana in zona a noua case. Pe toate le taraste, chiar si in ziua de astazi, si le framanta.

Oamenii au fost evacuati si, de fix doua luni, locuiesc provizoriu. Patru familii, dintre care cea a lui Eugen Budui, un tanar de 36 de ani cu patru copii si cu peste 200 de oi, miei si vaci, locuiesc din 15 martie in case modulare, iar celelalte patru, la rude sau in cantonul silvic din sat.

Toate povestile lor sunt impresionante, dar cele ale famiilor Borcaias si Budui m-au impresionat intr-un mod aparte. Sunt singurii sinistrati care nu mai au nici varianta rudelor la care sa innopteze. Si mai este un detaliu, poate cel mai important –ei nu au curaj nici sa-si ridice ochii spre autoritati, ca sa le ceara ceea ce, de fapt, ar fi trebuit, potrivit aceluiasi prefect George Sava, sa se faca inca din luna martie. Ma refer la conducerea din Bisoca, desigur, care are de alcatuit proiectul unei case tip, bazata pe resursa locala – lemnul si care sa fie adaptata la nevoile fiecarei familii in parte.

 

Ca sa nu aveti impresia ca arunc acum cuvinte goale de continut intr-o pagina, mai bine sa mergem sus, la Bisoca. In Lacuri, zona caselor modulare si a lacrimilor pline de necunoastere, stres si suferinta dar, partadoxal, si de intelegere fata de aceleasi autoritati. Dar, cel mai important, de compasiune unii fata de altii.

In cantonul silvic din sat, Ion Neculai Borcaias si „babuta” lui se uita in sus – peretii sunt inalti, iar cald nu se face deloc. Din martie si pana acum, mai mult raciti au fost. Batranul imi arata o camera incarcata cu saci. Covoare noi facute sul, sifonierul de acasa, plapumi si cate altele, stranse intr-o viata. Au primit intelegere de la Directia Silvica, sa stea in canton, timp de trei luni. Pe contract. Apoi… ce va fi cu viata lor, nici ei nu stiu. Spera sa poata sa-si ridice la batranete o casa, in zona cantonului, unde au o palma de pamant. Cand s-au mutat din casa prabusita, au luat cu ei si cainele. Acesta fuge insa in fiecare zi acasa. Cum se face putin lumina pleaca, domnule! Mai pe la pranz, daca e zbicit, adica uscat, ma duc si eu. Il gasesc dormind langa grajdul solcait! Uneori nici nu mai vrea sa se intoarca. Dara acum stim unde e. Ne e teama aici, ca e in padure si avem pasari si vaci cu vitei – imi spune batranul, stergandu-si, pe furis, ochii inlacrimati.

 

Alta poveste, alte suferinte. Ioana si Gheorghe Borcaias au trecut bine de 60 de ani. Au trei baieti, mari. Ultimul e in facultate. La doua saptamani vine acasa, sa ia de mancare. De cand cu alunecarea, nu prea mai are de unde sa ia, pentru ca mama nu mai are unde sa gateasca.

In prag de Paste insa au mers insa cu totii acasa, pe riscul lor. Au intrat in bucataria care sta sa cada si au gatit in ea. In rest, cei doi mai gasesc intelegere la o cumnata. De la jumatatea lui martie au si casa modulara, dar acum e plina cu mucegai pe sub linoleum. Nea Gheorghe abia mai poate respira. Are si probleme cu rinichii… Si mai dorm pe unde pot.

Au, in schimb, sprijinul copiilor. Deasupra satului lor au o palma de pamant, imi spune tanti Ioana. Un geolog a facut sondarea pamantului si e bun pentru construit, asa le-a spus. A fost adus de primarie. Impreuna cu copiii lor au carat, de Paste, material lemnos de acasa, aici, sus, sa-si ridice un grajd.

 

Si de 1 Mai, baietii au venit de la munca si s-au pus pe treaba. Le-au sarit in ajutor si vecinii, unii aflati in aceeasi situatie. Vremea nu le-a prea fost de ajutor, dar ei tot au facut ce s-a putut, printre picaturi.

Tanti Ioana e bolnava. A trecut printr-o operatie de fibrom si acum se resimte. Drumurile dese ii dau batai aprige de cap.  Acum sunt tare stresata, ca nu stiu incotro sa o luam. Au venit pe aici niste domni, care au zis ca ne-ar ajuta cu niste bani, cateva luni. 1500 de lei. Dar pentru ca noi aveam bani stransi de moarte, au zis ca nu ne mai dau, daca avem cont! Numai la doi dintre cei napastuiti, le da. Dar nu asta ne doare cel mai tare. Domnule, a trecut asa de multa vreme si nu ne-a zis nimeni incotro sa o luam! Nimeni, nimerica! Ma doare si sufletul si capul! Noi avem si o nepoata pe care o crestem. Are noua ani. Seara venim aici, in casa modulara, sa dormim. Caci ea vrea pe patul ei, pe care l-am adus aici. Aici scrie si se uita la televizor, dar ii e tare dor de acasa…

 

Barbatul imi arata cu degetul un maidan, unde baietii lui au inceput deja sa ridice grajdul. Noi suntem cum suntem, dormim unde dormim, pe vreun colt, dar animalele nu stiu de alunecari de teren. Trebuie sa le adapostim… – spune omul, grijuliu. Femeia este preocupata mai mult de treburile casnice. Are grija de nepoata, face mancare pentru muncitorii care-i ajuta la constructie. Noi am zis sa nu iesim din casa asta direct in vant, ca pana pe 26 aprilie, aici a fost zapada. Ne-au facut baietii o camera, in jurul ei. Avem aici si o soba, sa gatim la muncitori, tot aici tinem si sacii cu rufe, unii peste altii. Daca imi cere fata un tricou pentru scoala, nici nu stiu de unde sa-l iau.

Sus, aproape de cantonul din Lacurile, de 1 Mai s-a muncit, ca semn al solidaritatii pentru oameni care merita ajutor, pentru ca nu si-au provocat singuri pierderi si durere. Ca reconstruiesc inaintea autoritatilor nici nu mai conteaza, important este ca inca mai exista buzoieni demni care fie ca sunt afectati de zapezi imense, fie de ape involburate, seceta excesiva sau cine stie ce alta durere isi iau destinul in propriile maini si rescriu povestea pasarii Phoenix.