REPORTAJUL DE DUMINICA: Poveste de viata – Sanatatea, castig redutabil in fata bolii

Povestea de astazi are un element comun cu cea de duminica viitoare, ceea ce inseamna ca astazi va fac partasi la victoria vietii asupra mortii, a sanatatii asupra bolii crunte, iar peste sapte zile, arta va fi „tratamentul” care face minuni asupra aceluiasi personaj.

 

E o frumoasa povestire a unei doamne pe care o revad dupa sapte ani, cu o mare placere, cu zambet larg si atatea de spus pentru timpul care a trecut peste noi. Peste amandoua.

La final de primavara, apelul ei de a ne revedea la un moment dat, a lasat niste puncte de suspensie. Era dorinta de a ne revedea pur si simplu sau ceva mai mult? Am ramas cu ideea ca e mult de aflat. Parea o suferinta. Am zis da, insa doamna urma sa plece in afra tarii si, la revenire ne auzeam din nou, pentru a stabili o intalnire.

Au trecut luni, aproape sase, si nici un alt apel. Am sunat eu si, ca un facut, langa domna aceasta era hartia cu numarul meu de telefon. Vroia sa ma sune.

 

Drumul national 10 este o frumusete rara pana sus la Nehoiu, indiferent daca e vara sau iarna, iar acum ca se stranguleaza traficul la km 80 e si mai liber, adica mai placut de trecut prin localitati. Mi-am pierdut de ceva vreme obiceiul de a trezi oamenii cu dimineata in cap , asa ca las sa dea ceasul de ora noua si plec spre Nehoiu. Un soare bland ma acompaniaza perseverent, printre crengile care cad spre drumul national. E o zi nemaipomenita. In astfel de zile, de la intrarea in Patarlagele si pana la iesirea din Nehoiu viata are alt ritm. Oamenii sunt parca mai dinamici, mai pusi pe treaba, mai interesati sa fie altfel. Imi pun in gand sa merg mai usor. E placut sa vezi viata, din orasele mici, pulsand cu rapiditate. E si zi de targ in Patarlagele, iar doamnele, chiar cucoane cu rochii inflorate, palarii asortate, posete si pantofi cu toc isi fac aprovizionarea. Gogosari, varza, ardei si suratele lor de toamna-iarna. Nimeni nu cumpara cartofi, tocmai de aceea, la Patarlagele, se vand de la un second-hand. Nu scrie daca sunt si ei second hand.

 

Trec de orasul care nu vrea nici in ruptul capului sa redevina comuna spre un altul peste care troneaza Catedrala Vaii Buzaului. Dar si blocuri si pensiuni noi. Si un aer de Ardeal. Oamenii de aici lucreaza in Covasna si Brasov sau in Germania si Austria, aici se poarta, si va jur ca numai aici pentru ca m-a interesat subiectul, numai aici, ziceam se poarta tarlici. Un pantof cu talpa de pasla sau cauciuc si fata din dimie. Mai confectioneaza cateva femei asa ceva si vand sambata in targul din Nehoiu. Suna telefonul si imi intrerupe incursiunea in oras. Angela Pescaru. Doamna care nu vrea sa auda de boala. La intrare in satul Paltinis ne vedem. Are casa inca in constructie. Peste partea materiala e sufletul are i se vede in tot ce face. Seara trecuta a pasat cateva fructe si le-a pus in sticle, apoi a fiert sticlele. E un fel de parmalat din afara. Tin foarte bine peste iarna si nu au deloc zahar. Eu nu mai consum zahar pentru ca…

 

Si, gata, ochii i se intuneca si zambetul paleste. Intra repede intr-o poveste pe care era musai sa o aflu. Mai bine o iau invers si va spun cum am cunoscut-o pe Angela Pescaru. In 2007, un an dupa inundatiile mari de pe Valea Nehoiului, am ajuns in atelierul ei de tamplarie pentru a afla povestea unei doamne casatorite cu dalta. Nu e gluma. Putine au fost femeile in judet care si-au pus dalta curea la brau. In zona Nehoiu, celebra fabrica de mobila care lucra piese Rococo si de lux pentru arabi sau Rusia avea 50 de tamplari. Dintre toti, o singura femeie. Ea. Eu am zis clar ca vreau sa sculptez. M-am zbatut sa ma duc la una dintre putinele scoli din tara si am ajuns la Suceava, am invatat si m-am intors in fabrica, sa ma angajez. Directorul a zis ca nu au femeile ce cauta acolo, la cratita cu mine. Am plecat inversunata sa gasesc o cale sa ma angajeze. Am avut noroc cu un maistru, Dumnezeu sa-i dea sanatate si astazi. Am asteptat. A plecat un coleg si eu i-am luat locul. Am inceput cu o masa Rococo. Am lucrat-o singura si a intra din prima la export. A venit directorul si nu a putut crede. Prin 1996, gata, s-a terminat cu fabrica. Eu, ziceam mereu ca vreau sa am atelierul meu, dar nici nu gandeam sa fie o afacere.

 

Si totusi… Ideea a incoltit si apoi a inceput sa creasca, sa se transforme in fapt. Am facut cerere in fabrica, sa-mi fac o tejghea – o masa de lucru a tamplarului si sculptorului. Mi-am dus-o din timp acasa si, ani de zile m-a asteptat. Dupa fabrica, mi-am deschis atelierul. Trei colegi lucram, mai ales pentru biserici. Usi, catapetesme, tot mobilierul. In 2007, in septembrie, am aflat ca sunt bolnava. Rau. Grav. Am mers langa oglinda si am plans tremurat vreo jumatate de ora. Mi-am zis – Angela, mergem mai departe! Trebuia sa-mi revin. Dar am gandit atunci, la presiune, ca Romania mi-a dat o palma greu de dus si daca o suport aici, voi muri. Asa ca am plecat in Spania. Am lucrat la oameni in casa. Nu am spus nimic nimanui. Nici macar rudei mele care m-a ajutat cu serviciul nu am spus. A trebuit s-o fac insa, atunci cand s-a vazut si cand nu am mai putut. Aveam cancer la san, iar eu munceam sa strang bani de operatie si tratament. O spanioloaica, asistenta medicala, m-a dus pe cardul ei de sanatate la analize.

Angela ofteaza prelung si sfatuieste toate femeile, mai ales pe cele trecute de 40 de ani, sa nu neglijeze sa mearga la medic, periodic, sa-si faca mamografie sau ecografie la san, pentru a nu fi luate de boala, prin surprindere si pentru a o depista, atunci cand exista, la timp, cand se poate trata.

 

Face o pauza. Retraieste, probabil, in minte, momentele de teribila spaima de a i se confirma adevarul pe care ar fi vrut macar sa-l amane. Si teama i s-a confirmat. Asa era. Cum mi se spusese din Romania. Tot ea m-a ajutat cu operatie si cu tot. NU am dat nici un cadou, nimic, nimic, nimic. M-au tratat in spital ca pe o regina. Asa de frumos au vorbit cu mine, asa de frumos mi-au explicat, asa de frumos m-au ajutat sa-mi revin! Spania a devenit tara mea a doua. E clar. Acolo ma duc la analize, acolo la consultatie! Doctorii de aici nu m-au vazut vreodata. Am sase ani de la operatie, dar o clipa nu m-am gandit ca mor. Dupa operatie calcam cu mana stanga si faceam menaj la acei oameni din Spania care, dupa ce au auzit cat de bolnava sunt, mi-au zis ca nu ma dau afara, ci ca ma sustin. Eu m-am simtit datoare si am lucrat, cat de bolnava eram!

Cancerul mamar este o afectiune in care celulele care alcatuiesc sanii incep sa creasca anormal, intr-o maniera necontrolata. Este cel mai frecvent tip de cancer la femei, desi cancerul pulmonar ramane cauza principala de deces atat la femei cat si la barbati. Aproximativ unul din o suta dintre cazurile de cancer mamar apare la barbatii adulti.

 

Angela Pescaru vorbeste fara respiratie, aproape. O ascult fara oboseala, cu uimire si admiratie. E o poveste de dominatie. Viata frumoasa care domnia moartea urata. Am venit acasa si am mers mai departe, cu casa mea de care mi-am dorit-o toata viata si pe care o am la batranete! Fata mi-a facut surpriza, cu banii pe care ii trimiteam, sa-mi toarne esentialul la casa, iar eu fac lemnaria.

Din atelierul meu de odinioara am rams cu colegul Ion Codescu. Lucram pe cont propriu, unul pentru celalalt. Eu il ajut pe el si el pe mine cu piesele de mobiler. Tot ce vedeti e facut de noi, din lemn de larice. Viata mi-a dat o alta definitie a supravietuirii si o accept! Mai am de trait multa vreme, chiar daca Dumnezeu mi-a dat o crunta boala. Eu nici nu vreau sa aud de ea!

 

Femeia aceasta ofera putere, eleganta, feminitate, aer de artist care mai are de spus multe in domeniul ei, sculptura in lemn. Daca ramaneam in Romania eram moarta de multa vreme! Eu stiu asta! Unde sa ma fi dus eu la analize, de unde sa fi avut eu bani, de unde sa fi cunoscut eu doctori si cat m-ar fi intarziat de aici, de la Nehoiu si spre Buzau, mai apoi spre Bucuresti?, parca vrea sa incheie Angela Pescaru. E darza ca orice munteanca si de neinduplecat, cand vine vorba despre sanatate. Acum pun rosii tocate sau date prin blender, la borcan, fara sare sau zahar si apoi fierb borcanele. Asa fac ei in afara si e bun si traiesc bine. Am vazut eu!

Plec de la Angela Pescaru cu dorinta ca duminica viitoare sa mergem in atelier. Ne asteapta si Ion Condescu – singurul sculptor ramas din lotul de 50, de la Nehoiu.