REPORTAJUL DE DUMINICA: Pretul unei cani cu apa

27 septembrie 2015 | 3 comentarii |

In timp ce noi toti facem risipa, intr-un sat din Judetul Buzau, apa, mai exact lipsa ei, este elementul care impiedica sanatatea la batranete.

 

toamna - munte - drumAm intrat bine in toamna! Bine, nu in sensul de in regula, ci pe deplin, in frumoasa inca toamna. O vreme atat de minunata incat lasa impresia ca vara e pe aproape. Primele doua randuri sunt rupte dintr-o compunere din clasa a IV-a, din cele de dupa vacanta de vara. Imi aduc aminte ca toti colegii erau sfatuiti, de doamna, sa asculte cuminti compunerea mea, iar eu, in picioare, in prima banca a randului din mijloc, tineam cu palmele deja asudate, caietul perfect deschis, la primele pagini.

Tata imi scrisese, frumos, eticheta cu numele, prenumele si clasa si ma ajutase sa tai colturi de plicuri ca sa-mi ramana drepte si colturile caietului. Cam la doua saptamani, ma verifica. Nu daca sunt drepte colturile, ci daca mai am imprumutul de la plicuri.

Si colegii ascultau cuminti, iar eu, abia la mijloc de pagina capatam intonatia pataniilor de vacanta. Intotdeauna, compunerea mea se termina frumos, cu gandul la toamna in care eu am sa invat si mai multe lucruri de la doamna.

 

la scoalaDoamna aceea care imi lumineaza si acum mintea. Nu am preferinte intre doamna Alexandru si doamna Aprodu, pe a doua doamna o am insa astazi in minte. Era deja in varsta cand eu terminam clasele primare. Era atat de devotata meseriei de dascal incat nu puteai sa-i dai definitia pauzei dintre ore. Avea mereu pixul in mana, unul rosu si unul cu pasta verde. Le folosea pentru a verifica teme si pentru a face recomandari. Caietele mele erau intotdeauna lipsite de recomandari pentru ca erau notate, fara gres, cu note maxime. Na, ca am ajuns sa ma laud!…

Iar ca sa intru in subiectul de azi, mai adaug ca pentru mama, acesta era un motiv sa aiba permanent o lacrima in coltul ochilor si de mandrie intre mamele de pe sectia in care lucra. Colegele ei, intocmai ca si colegii mei, ascultau ce povestea despre fiica ei, care o facea mandra. Sper ca nu am dezamagit-o nici mai tarziu.

Intre doamna Aprodu cea devotata si mama cea mandra de copilul ei penduleaza povestirea mea de astazi.

 

babutaScriu reportajul acesta ca o dedicatie simpla pentru cei pe ale caror frunti s-au asezat definitiv emotiile varstei, sub forma de linii adanci in carne. Asta, pentru ca toamna eu retin o singura aniversare la nivel mondial – 1 octombrie, Ziua Seniorilor de langa noi. Si poate ca n-as fi dat drumul cuvintelor daca nu mi s-ar fi intamplat zilele astea sa am de lasat un pachet unor bunici care locuiesc in penultimul sat de munte din judetul Buzau, inainte de Covasna si Vrancea, deopotriva.

Casa lor micuta si trecuta amarnic de o suta si cincizeci de ani le-ar spune mai bine decat mine povestea. Nepotul lor m-a rugat sa le las cateva paini si ceva alimente. Drumul pana acolo e dificil si banii… putini in buzunar. Bunica are 89 de ani, iar  92 de ani are bunicul. Spuneam despre casa… e agatata pe un zid din piatra, care tine un versant sa nu se rostogoleasca peste drumul judetean.

 

batran apaPana la prima fantana ar fi zece minute, la pas iute. Am urcat la batrani intreband vecinii despre ei. Mi-au zis vreo trei persoane ca sigur sunt acasa. Nu pleaca niciodata, nicaieri.

Calc cu grija pe treptele prispei, sa nu stric, cu greutatea mea. Bunica alege dintr-un sacut merele bune, nelovite sau nemizdrite, cum imi zice ea, ca sa le aseze intr-o lada, pentru iarna. Bunicul sta in capul mesei, cu o lingura mare in mana. Isi ridica ochii inspre strainii care ii calca pragul. Incep amandoi sa planga. Nu apuc sa le spun ca am fost trimisa sa le aduc ceva. Aproape ca-mi dau, instantaneu, si mie lcrimile. Ii intreb de ce? Pentru ca a venit si la ei cineva.

Batranul isi sterge cu maneca puloverului de lana veche lacrimile si o roaga pe sotie sa-i dea putina apa. Nu multa, ca nu mai au.

Ochii parca mi se deschid. Nu mai vorbesc eu, ci le urmaresc gesturile si lucrurile din jur. Intr-un bidon de cinci litri, din plastic, din cel cumparat cu apa plata din supermarket, e apa ca vreo trei-patru cani. Batrana desface dopul si picura o jumatate de pahar. Nu au ce sa faca, beau mai putina, pentru ca niciunul dintre ei nu poate ajunge la apa. Din cand in cand, o data pe saptamana, apare cate cineva din sat si le aduce doua sticle din astea. Din ele beau, din ele fac mancare si cu apa asta se mai si spala uneori…

 

toamnaDin fire sunt apriga in revolta si urasc ideea de autoritate si mai ales incompetenta. Imi vin in minte, ca un film pe repede inainte, toate neajunsurile pe care ni le provoaca aceste autoritati indolente, dar mai ales faptul ca ma aflu intr-o comuna extrem de bogata, poate cea mai bogata din judetul Buzau, caci padurea a facut case pret de 25 de ani, tuturor. Iar batranii acestia nu sunt in seama nimanui.

Desigur, fac popas si la primarie, imi zic. Intreb cum e cu apa, de ce nu e apa in casa? Nici nu au auzit prea bine ce inseamna sa curga apa in casa, bietii batrani. Se bucura ca un om vine unoeri si le aduce picatura de viata.

Le-as da numele si satul si comuna si tot, dar ii intreb daca sa zic povestea lor si sa-i ajut cumva. Mi-au zis ca atata amar de viata au trait anonimi si nu vor sa se faca de ras ca nu mai pot sa-si care singuri apa la batranete, pentru pardalnicul de an care le-o fi mai ramas de trait. Iar eu nu pot sa nu le respect dorinta…  O demnitate pe care numai la oamenii de acest tip o gasesc! O inteleg si cobor in sat.

 

apa-din-fantanaCe spun eu, in sat… sunt numai case, de jur imprejur. Cobor in ulita si caut o solutie. De sticle din plastic sau bidoane am nevoie. Ajung sa cumpar de la un magazin. Le incarc cu apa si incep sa le car spre casa batranilor. Doua, patru, sase… multe, sa le ajunga cel putin o saptamana, pentru mancare si ca sa faca o baie, fara sa se teama. Bunica imi spune ca la aparatul de radio s-au anuntat ploi si va strange in butoi, apa de ploaie pentru baie. Ce cuvinte mai pot aseza langa asa dorinta?

Imi refac puterile si mai aduc cateva sticle cu apa. Apa! Nici nu pot sa cred ce fac si ce poveste aflu! Nu pot. Apa… Toti avem parte de apa la discretie, aproape toti stim ca apa poate sa curga la chiuveta, in casa, la baie, in curtea casei si unde o ducem noi sa curga. Apa intra in alimentatie, apa ne da sanatate si ne echilibreaza organismul, fara apa chiar nu am putea sa traim! Iar batranii acestia dramuiesc apa mai tare decat painea sau orezul sau sarea…

 

maini batranAm avut curiozitatea sa aflu daca de medicamente au nevoie. Au. Si cum le primesc? O vecina merge la doctor si acesta le scrie reteta, apoi le cumpara si le aduce. Nu medicamentele sunt problema, ci apa.

Uneori i se usuca gura, spune bunica despre sotul tacut a carui mana nu se da dusa de pe cana de apa. Ar bea apa fara sa mai manance. Nu au crezut vreodata ca fiind doi nu se mai pot ajuta. El a lucrat 54 de ani la padure. Cu caruta. Ea, acasa. A crescut copiii si a ingrijit casa. Acum, un nepot se mai gandeste fie sa vina uneori, fie sa le trimita din cand in cand un pachet cu mancare. Batranii acestia doi au simtit, dupa cum spune batrana, mai vorbareata putin, ca a venit Craciunul cu atat de multa apa in casa. Are in plan o ciorba de fasole, ca sa le ajunga o saptamana. Si o mamaliga mare! Daca ramane, mai da si la pasari…

 

bunicul-delavranceaPlec. Povestea este, si asa, tare trista! Nu va mai spun despre lacrimile lor de bucurie, nici despre faptul ca apa a contat atat de mult incat nici numele nu mi l-au cerut! Ganul imi zboara fara sa vreau, din nou, la copilarie. Spre Bunica si Bunicul lui Barbu Stefanescu Delavrancea, acea imagine idilica a bunicilor care ar trebui sa fie, dar care rar se mai intalnesc astazi…

Inteleg insa ca de-acum incolo, de cate ori plec pe distante mari, in zone izolate, unde pot sa descopar astfel de oameni, o sa am in portbagajul masinii cateva alimente si o sticla cu apa. Batranii nostri nu mai pot! Daca o singura familie ar fi ajutata de autoritatile locale, asa cum trebuie, o minune s-ar intampla. Minunea de a-si face treaba asa cum prevad legile care, in fapt, le obliga. Ma doare sufletul. Consiliile locale traiesc pe spinarea unor astfel de batrani si nu catadicsesc sa-i ajute!

 


Categorii: Reportaj

Comentarii (3)

  1. Gicu Stefan spune:

    Impartasesc nostalgia claselor primare. Impartasesc momentele lacrimogene ale revederi unor batrani. Suntem dintrun aluat apropiat. Batranetea e grea.
    Cat priveste autoritatile de orice fel, un singur cuvant: NESIMTIRE!

  2. Carmen Panait spune:

    Un articol trist care din pacate reflecta realitatea din satele risipite ale tarii noastre…

  3. Viorica Radut spune:

    O Doamne mi-au dat lacrimile citind articolul. Ce grea e Batranetea….

Adaugati un comentariu


 

*