REPORTAJUL DE DUMINICA: Weekendul culturii sanatoase

Reportajul de astazi poate fi considerat un manifest impotriva scrierilor jurnalistice si a scriiturii in general, fara calitate. Fac pledoarie pentru cultura, pentru a ne insanatosi sufletul si mintea care, uneori, se lasa conduse in directii gresite…

Plec, asadar, catre casa medicului-poet-filosof unde, la cea de-a XXVI-a editie a Consursului National de Creatie Literara „Vasile Voiculescu”, se premiaza cele mai iscusite condeie alese dintre cele 97 inscrise in concursul din acest an. De 26 de ani, aceste premii sunt un omagiu adus lui Vasile Voiculescu, cel care ne-a lasat valoroase carti de literatura si de medicina si care s-a afirmat ca un doctor cu devotiune ne­marginita pentru oameni. Pentru credinta si scrierile sale a platit cu ani grei de chin in temnita comunista, alaturi de alte nume stralucite ale culturii si teologiei noastre, precum Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Dumitru Staniloae. Spiritul sau a ramas, insa, viu peste timp. In urma lui au ramas car­tile, versuri geniale, nuvele fantas­tice care au in­fluentat profund literatura romana. Iar faptele medicului supranumit „fara de arginti”, la fel ca sfintii Cosma si Damian, pun intr-o lumina aparte arta slujirii pe altarul lui Hipocrat. Pledez, de aceea, in memoria marelui Voiculescu, pentru cultura, pentru o viata demna si pentru iubirea de frumos, de curat, de inaltator…

 

Condeiul meu, modest de altfel, pleaca din municipiul Buzau, urbea aceasta gri in majoritatea anului, si se opreste putin, in poiana inca verde din jurul Manastirii Ciolanu. Este o toamna atat de nelinistita, de imprevizibila…

De dimineata, zdrente de ceata imbraca o parte din drumul national care intra in Vernesti si se duce spre Covasna. Pe la Grajdana, raze de soare dau din coate printre nori sa loveasca asfaltul, iar in curbele de la Poiana Pinului cade parca o ploaie marunta, dar rara.

Urc spre lacasul care poate fi asezat pe stema Buzaului, pentru ca linistea si seriozitatea celor care slujesc in Manastirea Ciolanu il poarta pe calator de la distante mari, tot anul. Este invaluit intr-o liniste absoluta, care nu lasa sa se sparga secundele in gol. Un singur om ne apare in fata ochilor. Binevoitor, cum numai un om tihnit, cu mintea limpede de calugar, asezat la suflet si care nu pune pret pe furia perioadei acesteia navalnice, zambeste si ne invita sa vedem biserica veche.

Dupa ce facem inchinaciune la racla cu moaste, linistea dispare. In curtea Manastirii, un calugar tanar tunde iarba. E grabit, imi spune primul, pentru ca sunt randuieli multe si ajutoare putine. Si vine vremea altei slujbe. Ne invita sa revenim la slujba de duminica, sa vedem cum se bucura ingerii de sarbatoare.

 

Cu zambetul pe buze si gandul la ingerii care se bucura in zi de Sfanta Sarbatoare duc privirea spre tabara de la Magura, cea de sculptura a seniorilor. O frantura de istorie frumoasa, despre care nu mai spunem ca s-a intamplat in comunism si n-o mai renegam, ci ne mandrim cu ea, caci sute de nordici europeni vin din martie si pana toamna tarziu, aici, pentru a lua in obiectiv cel mai mare muzeu in aer liber din partea aceasta de continent. O istorie care a fost transpusa in cei 16 ani de activitate artistica de cate 16 personalitati ale sculpturii romanesti.

SanatateaBuzoiana.ro a surprins, cateva saptamani in urma, momentul omagial organizat de specialistii Consiliului Judetean Buzau in colaborare cu cei ai Muzeului Judetean, intr-un articol pe masura evenimentului. La mijloc de octombrie, tabara apare singura. Nici tipenie de om. Nicaieri. Nici de sus, nici de jos. Ca un ecou se aud, uneori, masini care incarca lemn sau… cu care se fura lemn, nu stiu cum sa ma exprim, dar cand ajungem langa ele, soferii lor accelereaza si dispar.

 

Caut oameni care se simt curpinsi de liniste si frumusete. Intr-o mica poiana, doi soti. De la oras. Doamna, trecuta lejer de 50 de ani, spune ca o agaseaza enorm munca la birou, dar mai ales zgomotul orasului si ca abia asteapta sa soseasca sambata, sa plece din apartament, aici, la Magura. Sta la o masuta de picnic si serveste cafeaua. Chiar daca e mai racoare, e o binecuantare sa plece de acasa, pentru ca acum nu se mai aglomereaza valea. Vin, domnule, aseaza masina lipita de a ta si dau muzica la maxim. Manele. Le spui ca si tu ai dreptul la liniste si rad prosteste la tine, cu mana pe buton. Dau mai tare. Ce alegi? Sa faci repede gratarul, daca e pornit, si sa pleci, nu? Noi am gasit lanaga tabara un loc in care sa nu afectam sculpturile si nici sa fim certati de cei de la Manastire. Ne bucuram de liniste toata ziua. Urcam si printre sculpturi, mai tarziu. Daca erau mai usurele, le lua cineva si le vindea… spune cu usoara ironie domnul, care da foc carbunilor, pentru gratar.

Imi arata ca are si sac pentru gunoi. Las carbunii sa se raceasca si ii pun la sac, si in portbagaj. Ii duc civilizat, la gunoi. Acum e putin mai curat pe aici ca s-a dus sezonul turistic, dar asta vara… era punga peste punga!

Domnul acesta stie ce inseamna masa in natura, semn ca nu se grabeste nici cu focul, are in portbagaj niste surcele pentru aprins, prinsa de masa e o alta punga pentru resturi… Frumos.

 

Desi e ora 11, cred ca vor fi si singurii care vor da astazi valoare sculpturilor. Dan Costea, directorul adjunct al Muzeului Judetean si-ar dori o alta fata pentru tabara si o promovare pe masura. Muzeul Judetean Buzau este administratorul Taberei de Sculptura de la Magura, iar proprietarul terenului este Arhiepiscopia Buzaului si Vrancei si avem o relatie chirias-proprietar. Lucrurile decurg bine. Au fost facute actiuni ample de igienizare in tabara. Spre exemplu in saptamana altfel de educatie au venit elevii de la Scoala nr. 1. Tabara este un muzeu in aer liber, cel mai mare din sud-estul Europei. A fost initiata la sfarsitul secolului trecut, intru cinstirea a XXVI secole de atestare a orasului Buzau. 16 artisti anual, fiecare cate o piesa. La fiecare sfarsit de an, lucrarile au fost donate sfatului popular, cum era atunci. Totul avea loc intr-o atmosfera de jocuri si muzica populara, era un real eveniment. Ca o reactie a tabarei de la Magura a fost infiintarea micii tabere de la Naeni, de langa bisericuta dintr-o piatra. Astazi nu stiu ce institutie ar putea sa sustina financiar o astfel de activitate, tinand cont de costurile mari care ar trebui.

 

Las tabara in cumintenia ei de toamna si caut drumul spre Parscov. E luna poetului-medic si filosof care a adus atata valoare tinuturilor buzoiene si medicinei pe altarul careia a slujit. Despre Vasile Voiculescu se spune ca, spre sfarsitul vietii, in timp ce se plimba prin Cismigiu, vazandu-i chipul pre­lung, uscativ si cu barba alba, coborat parca din vechile fresce bizantine un copil i-ar fi soptit mamei sale „Uite-l pe Doamne-Doamne!”.

Dar, asa cum v-am obisnuit, in aceasta perioada a anului va aducem o frantura culturala din ograda literara de la Parscov. E forfota. Au venit aici scriitori din toata tara. Fac poze langa statuia lui Vasile Voiculescu, merg in casa si dau autografe, se imbratiseaza unii cu altii, ca intre prieteni vechi sau mai noi. De ceea ce reusesc ei sa faca zi de zi se bucura, intr-un astfel de moment, o mana de oameni. De la distanta se vede cine scrie. Cine nu scrie, sta pe margini, departe, cu mainile la spate. Sunt oameni imbracati la costum si stau cu spatele putin aplecat. Cine scrie, are o carte in mana, e bucuros, e imbracat altfel – o palarie, o bluza mai de ocazie, un pantof sau o ghetuta eleganta la doamne, ceva putin mai iesit din comun…

 

In forfota aceasta, Fanuta Gorgan, custodele Casei Memoriale Vasile Voiculescu invita la ghidaj, la povesti despre o cultura nascuta in sufletul unui copil de la tara dar care a avut o educatie sanatoasa si care s-a pus in slujba celor batuti de soarta. El insusi inchis si chiar torturat pentru credinta in Dumnezeu fara de care nici slujitor al lui Hipocrate, nici al Euterpei si nici al Sophiei nu intelegea sa fie, Vasile Voiculescu ne-a lasat o opera, un nume si un crez pe care suntem datori a le pastra.

In memoria lui, in fiecare an, sunt rasplatite cele mai bune scrieri, prin Biblioteca Judeteana si Fundatia care ii poarta numele, iar mai nou, cu sprijinul Consiliului Judetean, care prin Centrul de Cultura si Arta sustine evenimentul, sunt acordate premiile nationale „V.Voiculescu”.

Nu uit sa revad florile de toamna pe care le iubea si poetul si pe care le ocroteste custodele de astazi in semn de omagiu adus excelentei sale medicul-poet.

 

Pentru ca sunt artisti ai cuvintelor insirate ca intr-un joc frumos si pentru ca au curajul sa scrie intr-o perioada in care cartea este extrem de scumpa si putini o citesc, merita sa le spunem numele celor opt care au castigat premii. „Lotca lui Iov” este marea castigatoare. Scrisa de buzoianul Dumitru Ion Dinca, aceasta carte a fost preferata juriului. Scriitorul spune ca e „un premiu acasa” si e poate cel mai important din perioada recenta. Premiul pentru poezie a fost primit de Clelia Ifrim din Bucuresti, pentru volumul „Closca cu puii de piatra”, iar Cezar Parlog, tot din Bucuresti, a primit premiul pentru proza cu cartea „Flori, fete, fite sau baieti”. La publicistica, premiul Concursului National Vasile Voiculescu a fost primit de vranceanca Rodica Lazarescu pentru volumul „La ora confesiunilor”.

Alte patru premii speciale au fost adjudecate de Angela Baciu (Galati) – publicistica, volumul „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”, de Razvan T. Coloja (Oradea) – proza, volumul „Soldati ai terebentinei”, de Dorin Ivan (Buzau) – proza, trilogia „Tezaurul blestemat” si de Viorel Frincu (Buzau) – proza, volumul „DRAGAICA – Targul dintre tari”.

 

Las curtea cu scriitori si dau fuga sa scriu. Pana la anul se vor aseaza noi concurenti la start, pentru ca acest concurs este, de la an la an, mai reprezentativ in planul cultural national. Este un noroc pe care il poarta casuta lui Vasile Voiculescu. Sa nu fie deloc uitata. Poetul insusi stia parca ce va urma: „Soarele a navalit inlauntrul meu/si cu el odata./Lumea toata…/ingerul luminator a zburat aiurea. Lasandu-si infipta securea:/ Cocioaba sufletului de-atunci insa-i plina,/ De soare, de slava si de lumina” pentru ca  „Un vultur are cuib in mine/Il simt cum falfaie mereu/Si vulturul, precum stiti bine/E pasarea lui Dumnezeu”.

De dincolo de moarte, poetul si medicul zambeste scanteietor si pu­ternic, dandu-ne din preaplinul inimii sale: „In tai­nica-i lucrare, iubirea ne invata/ Ca e si-o fericire urzita din dureri:/ Po­trivnicele-arome zambind, in ea le-mbina…// Po­ca­lul sus, si-nchina:/ Iti torn sa bei lu­mina!”.